Adela Setti

sub banca aceasta pe care aºtept fojgãie urmele celor de dinaintea mea. geamul din exterior e spart ºi între rame vãd pasãrea. pedepsitã instantaneu. aici toate sunt verzi. un verde creponat. de

mai trec uneori pe acolo. șoseta atârnă în stâlpul porții. un steag alb. tivit cu roșu. la început era plină ca acelea de moș. cu deschideri spre câmp ceruri blurate departe și țigle așezate

hrănesc un pui de tigru cu bounty și el mustăcește vede cum vin tiptil gratii moi mâna mea îi dezmiardă spinarea încă nu știe decât să toarcă o pisică mare cu ochi de om la colț fane se uită

Pamela s-a ales cu un nume prost din maternitate. Mama ei tuciurie urmărea serialul cu vecinele albe într-o comuniune totală de fervoare emoție și tot felul de alte iluzii. A murit la timp. Dar

dalele erau ude casa înțepenise un frig polar ne sorbea plamânii celulă cu celulă gratiile noastre cădeau eram liberi într-o lume lipsită de cer ploua cu vrăbii înghețate purtam oale în loc de

afară a nins. simți lichidul în aer nările tale sunt rotunde dar nu știi. nu vezi afânarea pământului cerului inimii. doar un caier ai în stânga pieptului contorsionat sub respirația

am găsit în șosete o dimineață de vară cu cer văruit albastru. un pisoi cu ochii încă întorși spre sine. niște cireșe la urechi într-o poză pierdută. un caiet cu foi netăiate și

ai muguri mici rădăcini tăiate și te îmbracă atent ca pe-un mort tânăr. cu siguranță nu-i veșmântul potrivit și nici cel preferat - ca și el, nu ai putea să le mai spui ce vrei să

o stea jerpelită din staniol mai trăiește discret într-un colț de pod lângă șoșonii de lână roșie împletiți de bunica într-o toamnă și rămași mici. staniolul de ciocolată colecționat un an întreg.

iubirea e un set de semne cojite. oamenii trec unii prin alții ca moleculele canceroase lăsând dâre de bale în urmă necesitatea de a pretinde. frica dezlipirii. în ciuda tăcerilor strânse ca

îmi era dor de tine unna o clipă am crezut că te-ai întors cu fața întâi zmee / scrisorile noastre pierdute în bulk / ca niște copii cu puf învățând să zboare invers / apoi lumea noastră verde cu

ești seacă femeie. te învelești în universul tău mic ca într-un pled. și nu îți pasă decât de bucuriile mărunte ale zilei. de cuvintele lui să sosească la timp. să nu fie totul doar atingere. de

era o zi camuflată de schele o casă gonflabilă pe plajă o femeie gonflabilă în verandă ținând o cafea delicat cu două degete și privind în zare în felul acela de parcă ar fi

frigul arde pielea și pielea pe celălalt nimic înduioșător aici e ca și cum s-ar fisura cerul cimentos sub tălpi când sari doar atât? #București, 20 decembrie 2003# ___ Copyright Adela

el poartă kenvelo și calvin klein ea hugo boss și aboriginal folosesc pe rând același clear din întâmplare el citește vian ea beauvoir ea ascultă travis el johnny cash amândoi sunt

tata venea întotdeauna devreme și număra cu noi puii de mâță găsiți sub garduri castanele culese pe drum farfuriile sparte de mama scrisorile de la bunici planurile de vacanță biletele de

să privești o bucată de lemn dintr-un gard și să le revezi pe toate calde din palma ta de copil un bulgăre de zăpadă și să simți răceala umedă în vârful ghetei tale roșii de lac cumpărate

zilele crapă boabe de struguri ploaie și mană prea devreme dinspre semințe tăcere ___ Copyright Adela Setti

Gardul acela proaspăt dat cu var, din scânduri lungi, cum se făceau odată. Cu bancă la poartă, pentru duminici. Și casa cu streșini rupte. Chiriașul care făcea la fereastră. Ploaia galbenă care nu

nici nu mai știe de când nici nu mai știe cum era. el ar fi zis că e raiul acolo. promisiuni abundente de sare dulceață și vin ca pentru prunci întorși în primul stadiu. de pumn moale cuprinzând

Lola și-a spart capul și de atunci a devenit creativă. Ajunge să își ducă mâna la ceafă și să preseze ușor. Toată strada se umple cu oameni frumoși. Și fiecare își are povestea și lumea de

când locuia în orașul de sus se simțea sus chiar și închis între patru pereți de beton. orașul se întindea la picioarele lui ca o hidră fosforescentă și moale iar oamenii mici i se strecurau

aproximativă. visez o iarnă clasică atunci când dormim amândoi pe inimă singurul lucru care ne ține e străfulgerarea rotundă a macilor dimineața nu sosește la timp iar apusul e alb ca o