(luată cu japca)

Gardul acela proaspăt dat cu var, din scânduri lungi, cum se făceau odată. Cu bancă la poartă, pentru duminici. Și casa cu streșini rupte. Chiriașul care făcea la fereastră. Ploaia galbenă care nu era ploaie. O contradicție în termeni și act. Era ca și cum cineva ar fi luat un gobelin, l-ar fi mototolit și s-ar fi șters cu el după baie. Cara făcea asta, în apartamentul ei de la cinci, din blocul acela interbelic plin cu mostre de timp. Mobilă de cireș, gobelinuri trei pe trei, în care fiecare împunsătură de ac dovedea că existase într-adevăr Contesa, al cărui mormânt nu îl cunoștea nimeni și despre care se bănuia că fusese luată cu japca în zorii unui octombrie în cruce frântă, vârâtă într-un marfar și trimisă direct într-o groapă cu alții ca ea. Cara folosea gobelinurile pe post de prosoape fiindcă era săracă și nu își permitea prosoape. Și nici nu voia să vândă apartamentul cu tavane înalte, stucaturi înfățișând îngeri purtători de coroane mortuare și grinzi de lemn ars pe direcția nord. La un moment dat aveau și acelea să-i folosească la ceva. Poate să se atârne de ele când gobelinurile, draperiile și cuverturile se vor fi sfârșit, adunate toate într-un colț, umede și putrezite. Cara nu avea voie să se rănească așa că nu făcea nimic. Nimic toată ziua. Doar băi și plimbări lungi prin parc, la pas melancolic, cu pălăria trasă pe ochi, să nu o recunoască portarul de la Cercul Militar. Îi era frică de uniforme. Moștenise asta de la Contesă. Nu genetic, ci printr-o înrâurire a zidurilor. Ziduri care îi păstrau umbra și lumina pe sub gobelinuri. Ziduri care păstrau și umbrele ofițerilor înscrise în dreptul ușii. Urma unei palme, atunci roșie. Acum înnegrită. Îi visa uneori. O visa uneori. Iar gardul acela dat cu var venise tot într-un vis. Proaspăt la început. Apoi chiriașul acela din fereastră stricase totul. Nu mai era nicio speranță pentru Cara. # București, 17 septembrie 2003 # ____ Copyright Adela Setti