în medalionul din piept

tu ai tot, ai gesturi ce rămân inscripționațe pe pământ și pe ape, ești iubit dumnezeiește, iar chipul tău întinerește, câte șapte ani o dată, când îți sunt aproape, fericitul meu tu ai și primești în fiecare zi simple și adevărate incantații și chiar dacă nu le auzi, ele sunt trimise de la capătul pământului, se scriu pe cer printre stelele din care afli că iubirea te face să devii pur și simplu nemuritor, milenarul meu în comparație cu tine, eu nu am aproape nimic, decât că uneori te înghit și nu e echitabil, de aceea mi-am promis să te debarc din când în când, din ființa mea mergătoare la pas, să nu mai fi purtat chiar așa peste tot și prea adorat, împlinitul meu așa că din pecs mă voi întoarce dormind prin pustă, o să ajung în somn, acasă, tu între timp ai să mi te strecori înapoi în medalionul din piept, mă voi arunca drept în vacarmul singurătății din apartamentul cinci, unde mă așteaptă prin dulapuri numai hainele cele negre, îmbrățișate cândva de tine, iubitul meu