Păpușile

Noi nu aveam păpuși. Pe cea dintâi am aruncat-o la coș după prima noapte. Mă înțepa în coaste. Aveam în schimb un șarpe, niște jocuri inventate și un ursuleț pentru care luptam. Casa era întunecată, cu excepția locului din sufragerie unde tata citea ziarul. Plină de rafturi curbate sub cărți și o mobilă atât de veche și uscată încât uneori noaptea când pocnea puteam vedea scântei mici prin colțuri. Nu îmi plăceau oricum. Păpușile. Mi se păreau imitații jalnice de oameni. Dacă le dezbrăcai, rămâneau din ele doar bucăți de plastic meșteșugite neatent și infidel. Știam cum ar fi trebuit să arate pe dedesubt. Erau dezamăgitoare. Unele chiar mai mult decât altele pentru că aveau trup de ciorap umplut cu scamă. De acelea îmi era milă. Târziu de tot umblând cu bunicul prin magazinul sătesc mi-a făcut cu ochiul o figurină de ceară. O lumânare în formă de fetiță. Nu am aprins-o niciodată. Până azi. Mila s-a întors valuri valuri, dar flacăra ajusese la glezne. Mai am două piciorușe moi. Punctul din care copilăria nu a apucat să fugă și în care nici nu va mai putea fi recuperată vreodată. ____ N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.