(Nu mi te mai spui. Trebuie să te provoc. Așa cum se provoacă o exaltare.)

Nu mi te mai spui. Trebuie să te provoc. Așa cum se provoacă o exaltare. Îmi trebuie stimuli. La capătul lor sper să îți dau cumva de urmă. Îmi imaginez că poate ai plecat pentru că nu mai merit să te prind în păienjenișul cuvintelor. Disprețuiești cuvântul. Preferi imaginea. Þi-ai spus-o și mi-ai spus-o. Arătând un colaj pe un perete. Așa cum arătau ei, mândrindu-se, tuturor vizitatorilor. Odaia ta de sub streașină devenită muzeu, până când într-o zi ai jefuit podul de chei și le-ai încercat pe toate și convins că niciuna nu se potrivește ți-ai făcut încuietoare de cetate din bucăți de lemn rămase din provizia de toamnă prin șură. Aveai cincisprezece ani și un perete plin de fotografii de păzit. A trebuit să te faci tâmplar pentru asta. Apoi te-ai făcut mecanic, pentru că trebuia să scapi de acasă și în aceeași șură zăcea de ani întregi o motocicletă ruginită de pe vremea războiului. Un an mai târziu, într-o noapte cu nori lungi ca niște bărbi de sfinți în sfumato, ai închis ușa pe dinăuntru, ai coborât pe acoperișul casei alăturate, cu un rucsac kaki în spate și Leica la gât, ai luat motocicleta de coarne și dus ai fost. Încet ca un hoț de cai, prin iarbă. Încă mai aveai pielea palmelor pătată de ulei și tăiată de tablă, unghiile negre, și pielea ta mirosea a solvenți. Niciun câine nu ți-a lătrat evadarea. Oamenii din casele învecinate s-au întors prin somn cu fața la perete, înjurând printre dinți un tractorist cunoscut pentru escapadele lui nocturne. A doua zi după amiază au spart ușa, și au găsit pereții albi. Unul mai jupuit decât ceilalți. Ana a plâns până la extenuare. Dragu a zâmbit pe sub mustață. Tu erai departe, cu autoportretul de trei metri pe doi împăturit în rucsac, stomacul gol, mai liber ca niciodată. Goneai spre Vest. ___ N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.