Adam Rares-Andrei

mi-e așa o foame dar parcă te-aș mai săruta odată parcă mi-aș mai umple odată sufletul de semințe albastre simt că mi se împleticesc centimetrele de spaimă și mă-ncumet desidratat să te plac în

e unul din momentele alea în care tu te afli între două mașini care se ciocnesc oriunde te-ai duce sunt alte două din ce în ce mai aproape simți că cineva te presează cu o pompă sau că îți calcă pe

acum tu te apleci spre stânga eu spre dreapta până când degetul meu mare sărută degetul tău mic până când fruntea mea sărută plămânul tău până când aplecați vom adulmeca inimile noastre aplecate

aici s-au ciocnit două căi lactee s-au devorat mai întâi până la gânduri s-au știut aici vei naște prunci cândva pentru orișicare om important mai important de-atât pare că-mi întinzi mâna să

înainte să-mi las veninul îți spun că ești cea mai ușoară pradă și tu mori și ție nu-ți este frică înainte de orice cascadă aștept să se termine apa și-apoi devin hrană jertfă și ardere de

în seara asta vine dumnezeu o să-i ling mâinile o să vorbim de femei uite doamne cum îmi plac unghiile cum sar pârleazul țin de ceva timp să-ți mulțumesc dar taci mai repede decât pot eu

nu știu cine mama dracului ne-a pus în linie dreaptă ca păpușile cu urechea la pământ să-mi dea cineva o țigară o șansă să am toate femeile pentru brunete am un plan pentru blonde două deja mă

mai bine te-ai îmbăta cu gândul că și eu m-aș putea îmbăta din nefericire singur oricum nu există lucruri frumoase doar lucruri urâte care se fardează bine care fac dușuri și extensii de păr mai

ea dezbrăcată eu cu pistolul la tâmplă ea și mai goală trag primul glonț puzderie de lăstuni numismatică ochi larg deschiși și-o venă neîncepută nechinuită ea tolănită eu tremurând ea

e a doua oară când ne despărțim de data asta mă-ntind așa cu fața la pământ și o să-l sărut până când i se vor toci mineralele până când o să urli de durere pe din-afară că pământul ți-a luat-o

mă asez la masă iau primul dumicat și mor important pun stârvul la loc în cutia cu bomboane știi, e o noapte perfectă, plouă mult și mă gândesc la cât de liniștit o să mă sinucid pe iarbă după

* la margine de parfum pășesc din cuib în ou și trag fermoarul: lumină. * în sat e un paznic cu degete negre cu coate moi și umeri care plâng în picături. * copacul are un preț

dacă aș căuta cea mai scumpă femeie mai întâi m-ar gasi ea, ar veni luni seara fără umbrelă, fără țigări fără tine, cu hegel în poșetă sau cu picasso până aproape de sâni departe de șolduri,

învață-mă să mă-mpiedic de primul scaun care îmi iese în cale să rămân ud leoarcă în memoria ultimei ploi în fiecare dimineață când primesc shift-delete de la ultima femeie, de la ultimul

și dacă nu mă vrei o să vreau eu și pentru mâine o să te fac o victimă a propriului atac dacă e să fie artă atunci hai să ne ridicăm într-o pereche de mâini și să ne îmbătăm orbește să mă fac

știi, aș cam vrea să mă sinucid. nu cu o mână, ci cu ambele. încerc de o oră să dau viața în stânga și-n dreapta ca și cum m-aș închina cu două mâini la un singur trunchi de copac. de fapt aș

sunt mut pentru toți dumnezeii de fapt au surzit peste noapte; nu am gard sau altar, pentru mine se sting zi de zi două limbi, două glasuri, drept jertfă aduc toată lumea să strige la

mi se înșiră rândurile de priviri și se pun în rânduri de câte trei toate visurile toate clădirile care mă vizitau noaptea, și mi-era teamă să deschid ochi, mi-era teamă de mine gol atunci când

pe mine scriitorii m-au făcut bădăran pentu că eram atât de fraier că mi se jucau muștele prin cerul gurii nu știam să pun literă cu literă nu știam să citesc bou cu b și porc cu c într-o zi

când au mugit mitralierele noua biblie a fost rescrisă sub ape.

și boala ți se vede în ochi îți adună cu migală organ cu organ, idee cu idee ți se vede în piele apusul cu scutul de bronz neclintit încă-i iarnă, e aproape martie, să nu pleci, liftul e blocat

bătrânul meu a murit într-o uzină când vara încă își mai ascuțea săgețile când turbinele se încălzeau la foc de tabără era pornit ca o lege nescrisă, într-un tărâm interzis bătrânul meu

au crescut anii ca fire de iarbă ca un sânge fără trup ridicându-se din pământ fără tulpini, fără gheare au crescut îngerii în aripi ca o dimesiune atipică. e un val de imagini sterpe și ude, o

nu e o zi ca oricare alta ochiul meu vede mai mult înainte nu sunt acel tocilar căruia să i se taie picioarele atunci când te vede tu, femeie de 40 de ani căsătorită dornică de fire tânără eu