Adam Rares-Andrei

din tabloul ăsta ți-am lăsat doar mâinile. mi-am zis că n-ai nevoie de restul corpului pentru o îmbrățișare. de asemenea, pe noptieră ți-am lăsat o mină de creion, apoi m-am răzgândit și am lăsat

sex. totul se închină la sex, de la enoriași până la patriarh de la cel care dă pâine, până la cel care primește. toți scriu despre sex. până și poeziile care nu sunt despre sex, ascund asta în

aș putea să fiu un clește de rufe aruncat într-o pungă de plastic tu într-o zi să mă scoți, să-mi caști gura iar eu să apuc cu toți dinții rochia ta cea mai frumoasă.

bagă-ți colții în chitara asta și vei simți prima ta partidă de sex primul tău răcnet animalic mușcă din ea și lasă-ți acolo sămânță de vorbă înmultește-te iar ce mai rămâne redu la absurd.

hai mă timpule, lasă-mă așa să am doi feți cu corn în piept, cu minge de pluș, că nu știu mă, nu știu motorașul ăsta de inimă cât de frate îți e și noi suntem de cruce, hai lasă-mă, lasă-mă

mă uit într-un punct fix ca anthony hopkins în silence of the lambs și cu mintea parametrică într-altele. mă întinzi să mă iubești și-ți închipui un câmp încărcat de miei care mai de care cu

ar trebui să faci masterul ăla în tricou și blugi. ai înțelege după doi ani care sunt asemănările între cum sărut și cum fac nodul la cravată. dacă te-ai specializa de exemplu în filosofia

dă-mi să calc cu tălpile tale sunt curios cum se simte țărâna sub ele și ce porecle primesc femeile ce nume și prenume află și uită totodată sunt sigur pământul are o limbă nouă pentru

tocmai am ieșit dintr-un ochi ca dintr-o licoare de vin priviți-mă cum îmi desfac coatele și ies din lumea în care am vândut clătite și cățeluși ca dintr-o coajă băteți-mă cu pleoapele v-am

am cioc. am gheare lungi până în frunte adânci ca o platoșă. sunt zeu. când și când cobor cu casca de harley davidson la subraț și las o dâră adâncă până în venele pământului. trebuie să mă fi

o femeie zicea pot să te iubesc în toate felurile și atunci mi-am dat seama că pe acest bărbat femeile îl vor drept. are un fel de coppyright. mă întrebau ce știi să faci pot să trag de sfoară

mama avea sandale simple, bijuterii de epocă și o rochie albă. tata avea pantofii plini de praf și pantalonii călcați. n-am inteles niciodată de ce orice șosea pleacă din sânul mamei și de ce

anul ăsta mi-au plăcut femeile mai mult ca oricând de aceea mi-am făcut colier din nopțile pierdute fără ele și-un ghiul în așteptarea celei mai netrebnice

am impresia că stai deasupra mea cu un etaj și de acolo coși cu ață albă toate ideile mele steagurile astea care fâlfâie dumnezeu știe în ce părți odată de partea morții odată de partea unui om

așa trebuie să înveți moise vedea în alb-negru focul era același cu rugul dumnezeu același cu vocea cu mâna cu lepra cu șarpele culorile sunt capace de bere alb-negre uneori sub formă de

întorci mâinile în mine ca și cum te-ai întoarce pe cealaltă parte într-un somn lung iar "minele" rămâne pat când și când s-asiste coșmarul nebănuitelor tale organe.

m-am hotărât să te caut. nu pentru că știu ce simți când vorbești unui om ci pentru că din punct de vedere economic iubirea mea are aripile zdrelite iar spațiul dintre ea și ea însăși se

pentru că e o artistă i-am mirosit sânii până la lapte iar ea și-a desfăcut coapsele să mă vadă.

n-am să mă mai spăl n-am să mai fac nimic bun pentru mine, până vei veni cu o torță în fața blocului și-o să murim ca lupii după căldură sau după cosit fiindcă după fiecare cuvânt pe care nu-l

cineva ne-a zis să ne luăm o cameră iar noi ne-am luat două și apoi trei și nu ne-am oprit niciodată în ordinul numerelor naturale până când noi înșine am devenit o cameră un acvariu și pestii