Adam Rares-Andrei

copilul cerșea despre apă apa e pământ spunea el apa e pânză și gumă și oameni spânzurați să beți mai spunea turnând în pahare iar ei milostivi coborau din ștreanguri.

i-auzi cum plouă de parcă se acoperă o lumină de câte ori o asculți e o pădure și se nasc frați dar odată cu lumina se acoperă și ei

la noi se gonesc porumbeii și au toate culorile din lume, la noi plouă, la noi sunt bărbați și femei și porumbeii se gonesc mai ceva, la noi stoluri, valuri de porumbei se gonesc și ne-ntrebăm: de

23 decembrie. ninge în capitală sticleții își iau pădurile în spinare și lupii se prăbușesc în zăpadă. damian are cancer. peste cimitir parcă a trecut un an lumină e-o noapte-n cavouri de

n-am să mă mai spăl n-am să mai fac nimic bun pentru mine, până vei veni cu o torță în fața blocului și-o să murim ca lupii după căldură sau după cosit fiindcă după fiecare cuvânt pe care nu-l

mi se înșiră rândurile de priviri și se pun în rânduri de câte trei toate visurile toate clădirile care mă vizitau noaptea, și mi-era teamă să deschid ochi, mi-era teamă de mine gol atunci când

mă uit în strofe ca la o ploaie algebrică de secunde și parcă sunt îngânat, parcă aud iernile în paharul cu apă mă aplec să te-aud pentru totdeauna te dezbrac de subiecte, te-acopăr cu propria

când te-am ridicat au ieșit de sub tine toți viermii și toate nebuniile rumegate de cai pleșuvi și goniți în neștire, ca și cum aș pierde la lotto toate amintirile, toate vaccinurile și toate

mă țineau strâns legat și eu, cu pieptul deschis ca o epavă, priveam cum astupau în el tot trecutul: au spus ei, că e mai bine să salveze omenirea de prunci, și-n piept îmi adânceau mai mult

a mai trecut o noapte și a venit ziua... locatarii cartieruluiu adunau păsările moarte păsările moarte adunau rând cu rând pământul. aveam de gând să mă întreb ceva nu mai știu ce mama mă

mă uit într-un punct fix ca anthony hopkins în silence of the lambs și cu mintea parametrică într-altele. mă întinzi să mă iubești și-ți închipui un câmp încărcat de miei care mai de care cu

ilinca, tu te-ai dezbrăcat de piele-ntr-o seară, atunci când lupii își spuneau rugăciunile și ieșeau să ii plouă ninsoarea, mă uitam la tine cum alergai în cercei ca și cum ai fi fost un cal

mi-am făcut casa în centru, m-am lăsat pictat de blocuri cu străzi, de orașe cu parcuri, și-am strâns draperiile: am dezgropat acele de siguranță din ape și mă gândeam că ceasul ascunde de

mă mănâncă un decibel grăsime cu grăsime, carne cu carne lăsându-mă un schelet care clipește cu zăpadă... mă strivește un fa# ca și cum m-ar prinde dimineața gol pușcă în piața libertății cu

se vor chema arcade. mâinile. precum mlădițele ni le-am unit. noi. eu și cu o gramadă de eu de care mi-a fost milă. arcade. arcade vor părea de la orizont, iar de aproape mâini. să treci. pe

de-atâția ani mă ascund în jurnalul tău, paginile mă storc de praf și glanda pineală îmi citește așa dintr-un pian vag cum se nasc lanțurile și guguștiucii, prin ce larve și prin ce pungi de

au crescut anii ca fire de iarbă ca un sânge fără trup ridicându-se din pământ fără tulpini, fără gheare au crescut îngerii în aripi ca o dimesiune atipică. e un val de imagini sterpe și ude, o

mă simt bolnav când îmi gust din unghii ca plesnindu-mi plăcerea cu un viciu învechit ca fiind un șacal îngropat în nisip... azi îmi place și puloverul tău galben și bentița albă ești ca o

știi, aș cam vrea să mă sinucid. nu cu o mână, ci cu ambele. încerc de o oră să dau viața în stânga și-n dreapta ca și cum m-aș închina cu două mâini la un singur trunchi de copac. de fapt aș

mulțumesc de atâtea ori roșului că i-a ținut compania sângelui și pietrelor că mi-au amuțit lăncile... veșnicia e o luntre de vicii și scântei literare, o glandă ce secretă cenușă

oamenii fericiți sunt cei resemnați cei care coboară oblonul în fața furtunii sau care leagă strâns barca de stâlp să nu fie purtată de valuri fericirea e mai simplă decât singurătatea când

turbat oltul se transformă în sfinx și colții îi sunt acum de ceară, ca arme necuprinse, ca strigăt de celulă și de colivie nu sunt valuri, doar pante de lumină, curbe de idei, pietriș și

parcă aici se fac toate înmulțirile, parcă demonii se pictează în oameni, în fluiere și în cafeaua din ceașcă... parca somn. dimineața e asfalt și ură, ca o tuberculoză nechezând afon, zbier

urai asta mereu aveai părul prelins ca un covor ce te lingea pe spate din două-n două zile țineai mereu vâslele in mâini și anunțai sfârșitul lumii. calm din fotoliul meu schimbam canalele