Victor Felea

Astfel am rămas (după acel crescendo melancolic) descoperit ca un sâmbure lângă porțile deschise ale râului Þărâna m-a respins până la

Am ajuns la oră târzie de noapte Am ajuns la oră târzie de suflet de nervi Am ajuns într-o prăpastie plină de vânt Într-o iluzie somnolentă Am

Dealuri împodobite de lumina culorilor melancolice Râul e-o alergare transparentă peste catifeaua pietrelor Ore nemișcate privesc nesfârșirea

Vânt de iarnă fulguie plouă s-a întunecat În plină zi și nimic nou nu se anunță Speranțele s-au dus în pământ Precum frunzele veștede Duhuri

Însingurată Umbră Ce faci tu acolo În templul tău de cărți și de hârtii Ce cuget aspru Ce simțiri suave Te-ndeamnă să mai stărui – să mai

Eu trec pe străzi purtându-mi Paltonul greoi și geanta mereu încărcată Cu pâine și cărți și hârtii și cu alte Lucruri trebuitoare - mă duc

Să jucăm comedia aceasta până la capăt- Noi între noi ne privim facem haz Saltimbanci de duzină sau actori de talent Nici o deosebire toți

Ceață - și pete de zăpadă pe acoperișuri Strada - o piele de bivol murdară și umedă Privirea mea ca lumina unei mici lanterne Cercetează golul

Toamna și-a desfăcut evantaiul de lacrimi Ea vine ca și altădată cu ideile ei întristate și simple Nu e de-ajuns pe pământ să te zbați pentru

Visez mereu cai verzi și cai albaștri Întotdeauna am visat ce nu trebuia Așa eram eu alcătuit Mai mult din ceea ce nu se vedea Și caii aceștia

Pe cărările pe unde umblă luna Pe câmpiile pe unde umblă marea Se întoarce hoitul meu iubit Se întoarce dintr-o veche transhumanță Galben cântă

După ce zilele După ce anii și vârstele După ce verile și nostalgiile Speranțele Dragostea Apropiatul și depărtatul După ce încrederea După ce

Am umblat prin orașe am umblat prin țări Și nimeni nu m-a cunoscut nimeni nu m-a chemat Numai după steaua palidă a singurătății m-am luat Rob

Am ajuns la capătul ființei mele În această călătorie a gândurilor- Mai încotro - ce este? Nimicul? Întunericul? Sau poate e altceva Un vecin de

Mici povești Despre cele de azi Despre cele de ieri Toate aproape de veștezire Toate mergând spre o tristă desuetudine Anecdotica vieții

Corăbii stinse ape murdare ocean pustiit Și tu care vrei ceva câinele meu adormit Câinele meu nevăzut și închis într-o cușcă de oase Mereu

Mă gândesc și eu la \"problemele omului\" Cum se zice La ceea ce se-ntâmplă În lumea aceasta modernă sofisticată Orori tragedii inechități

Sfârșit de an- Și mai cobor o treaptă Și parcă mă simt mai nesigur Dar mă sprijin de-o balustradă nevăzută Și pipăi cu talpa ceea ce

Aș vrea să mai salvez câte ceva Din puținele bucurii Pe care îmi închipui(naiv) Că viața(și vârsta) Mi le oferă încă - bucurii de buzunar Ce-ți

De mine însumi des-amăgit Și saturat de propria-mi poveste Pe care-aproape zi de zi mi-o spun Mereu aceeași dar cu mici

Numai caii singurătății Umblă pe-afară Prin frigul cel mare Silențioși ca nălucile Și niciunde nu-și află popas- Numai poetul Cu ochii lui de

Iată începe bocetul trupului Bocet mocnit ca o ardere lentă Începe bocetul trupului Unde e harfa luminii? Unde e demonul care se lupta cu

Cândva Ambiții firești Mă purtau de la o zi la altă zi Umblam destul de liniștit Pe un straniu covor de iluzii (Deși între timp atâtea neguroase

Credeam că dimineața asta însorită Îmi va aduce bucurie și liniște Dar între mine și ea Se află o cortină cenușie E sufletul meu Atârnând

Masa de lucru stă ca o cămilă încărcată cu poveri Scaunele suportă obrăznicia hainelor neglijente Și ceasul ticăie grăbit Și undeva se-aude cineva

Străzi troleibuze și oameni Legume și mere în reci aprozare Sentimente obtuze Cugete frânte Cer întomnat peste urbea săracă Viața rămasă în

Vârsta mi-o uit și privesc în albastru Diafanul albastru de sus Stau întins și mă rog nevăzutului meu astru Ce-n suflet luimina și harul mi-a

Cu timpul Chiar și tristețea Devine o fată bătrână Care nu mai are vigoare Și se retrage în spații umbrite Încărunțită Ridată Și lipsită de

Repet până la saturație aceleași enunțuri (Constat cu tristețe recitindu-mi poemele Care se-adună-n caiete) Mă repet ca un catâr ce nu știe Prea

Vocea ta se stinge sub paloarea zidurilor înalte Și va rămâne doar o poveste Pe care nimeni n-o va mai ști Și iată amurgul desenează umbre Și o

I Întunecată și plânsă lume amară amară Ce caut prin aceste grădini ce mai caut Floarea s-a dus frunza căzu dansul ființelor albe s-a mutat

Aceeași lumină același decor aceleași probleme Nici monotonia nu mai are haz nici monotonia Nu mai are ce-mi spune toate plesnesc în cele din

Sunt încă aici Un fel de licurici Un fel de efemeridă ce luminează cu intermitență Marea absență În care am fost părăsiți și uitați Sunt încă

Mici zvâcniri ale gândului Ale imaginației - mici salturi De vrabie căutând să ciugulească ceva De prin mărunta realitate prin preajmă- Mici

N-ai imaginație – mi-a zis - Și prin urmare ești în pom Sau poate la pământ Sau pe geantă Și habar nu ai ce vei scrie În continuare Fiindcă

Nu vom ști niciodată Dacă e bine sau nu Să stăm cu brațele încrucișate Și cu gândurile înfipte Ca niște pumnale În amorțirea din suflet- În

Sânt ceea ce sânt Un ciudat amestec de suflet și de pământ O formă trnzitorie în care Viața e triumf și resemnare O formă de materie și

Atât e de puțin răgazul hărăzit Pentru lucrările subtile ale gândului Pentru partea de suflet Ce vrea necontenit să se ridice Peste servituți și

Un cimitir de ploi, de cărți, de violențe. Curg morții care pun la cale viață rea - Noi stăm pe mușuroaie mari și așteptăm Să se usuce drumurile

Și iată Opacitatea Ascunde mișcarea gândurilor Privirea nu poate pătrunde Spre suflet - rămâne agățată De lucruri de priveliști Lipsite de sens

Ah bucuria enervărilor zilnice și suavelor probleme nerezolvate și dulcile obstrucții și îngrădiri- ale trupului și grațioasa nesiguranță

Când am intrat în labirint Credeam că ne vom întoarce în curând Credeam că e numai joc Pentru curajul și iscusința noastră Am umblat îndelung De

Între timp Am scris câteva cronici Am tradus câteva poeme Am fost la redacție Am intrat prin librării Am călătorit în capitală și m-am

Sânt zile Când nu mai știi ce să crezi Despre tine sau despre lume- Se pare că nici iluziile Nu mai slujesc la nimic Nici orgoliul nu mai dă

O răzvrătire e totul În golful adânc al ființei O maree de simțuri uitate Năvălind către sufletul buimăcit Cohorte de priviri Își poartă

Binecuvântă lumină învelișul bătrân Ce torturează sufletul tot mai mult Pune-i o aură nouă ca să-l proslăvească Neștiutorii candizi Vânturătorii

O zdreanță prăfuită E flamura mea N-am înălțat-o pentru voi Nu chem pe nimeni s-o urmeze E o flamură doar pentru consolarea proprie O zdreanță

Și mai departe - ce urmează Ce fel de zile vor mai veni (Dacă vor mai veni și pentru mine) Nu-mi fac iluzii că vor fi mai frumoase Deși niciodată

Traume triste Răni ale copacului despuiat Priviri dezolate Către livizii faguri ai trecerii- Ceea ce simți tot mai mult E apropierea acelei

Să înveți din nou Lecția luminii și frumuseții Să uiți că porți Mantaua veche și ponosită A unei vârste dezamăgite Să te întorci la școala

Eu sînt un diamant pierdut în lume, un bulgăre neșlefuit, aproape nebăgat în seamă; eu sînt așa cum m-au născut pămîntul, stihiile puternice,

N-am mai existat demult- M-au înghițit niște valuri Niște adâncimi cenușii Niște morminte de piatră N-am mai existat demult- M-am pierdut

Leagăne de timp desuete Ah și nerăbdarea ce își asmute zadarnic haitele Pe șesul pustiu De la o zare la alta Vântul sfâșie

Gânduri prostești și năstrușnice Îmi trec uneori prin minte Și se dau în spectacol Ca niște saltimbanci aiuriți- Ce trăznăi ce strâmbături Ce

La picior arm` Pe loc repaus Pe loc repaus cuvinte idei Fumați o țigară ședeți acolo Pe marginea șanțului La o șuietă la o destindere Priviți

Se-aude pulsul domolit al duminicii- Pielea mea de șarpe bătrân și somnoros Nu mai reflectă speranțe iluzii Și nici chiar soarele nu-i mai dă

Dacă m-aș putea vedea De pe o altă planetă - îndepărtată Din perspective și înțelesuri Străine obișnuințelor noastre de-aici Poate un hohot de

Un vis - o pasăre de vis Un minuscul imbold Ca o gâză pe geam Salutând universul cel mare Explozia mută - desfășurarea extatică - Un vis - o

Perdele de umbră Întristează ceea ce se mai vede Și în curând Va coborî întunericul Și iarăși voi apărea În fața judecătorilor mei nevăzuți Și

S-ar părea că totul e în ordine Și iată privesc fericit elementele toate Pământul și apa lumina văzduhul Și mugurii mici care-abia se

În după-amiaza de vară Intimidat de timpul ce trece Și mă petrece și mă devoră Oră de oră dar fără să-ncheie( - un act o idee Un corp o durată o

De ce doar atât de puțin din toate Doamne Iată pretutindeni numai limite limite Și eu prizonierul nefericit Îngălbenind după gratii Amăgit de

Aproape văratică - ziua În mantia-i caldă mă-nvelește - Se bucură oasele mele Și veșteda carne tresare Nici nu-i nevoie de alte emoții Pentru

Să scriu versuri care să dureze- Parcă poți să știi ce rezistă Și ce nu rezistă din toate bâjbâielile tale Prin orizonturi succesive ale

N-am mai trecut de mult Pe înaltele drumuri de aer Ce duc spre vechi întrebări Temple și sfinte și albe N-am mai trecut de mult Pe înaltele

Mă caută frumusețea de-afară Mă caută și-ntreabă Unde ești urâtule întunecatule răsucitule De ce te-ascunzi în gropile tale Care put de

Vine lumina Ca o frumoasă femeie de lume Cu ochi albaștri surâzători- Prezență suavă Și plină de grații Ea stăruie-aici Cu aerul ei

O, desigur Mai degrabă trebuie să-ți fiu recunoscător Viața mea Atât de penibilă atât de stângace și lipsită De nervul îndrăznelilor - mereu

Mă uit la mine mă studiez (O deprindere veche) Urâtă arătare - numai poticniri De linii strâmbe și nefirești Altădată cel puțin eram tânăr Și

Nu pot să schimb nimic Din lumea asta În care sânt vârât Ca într-un pântec ghiorțăitor- Și ce dacă strig Și mă revolt Sau dacă plâng Fără de

M-a căutat viața și nu m-a găsit Eram mereu în altă parte Dus de câte-un gând de câte-un vis Mă atrăgea necontenit ceva ce nu eram și nu puteam

Desigur e noapte Desigur un vers va veni Sau de nu va veni-desigur E limpede că și asta contează Pentru buna igienă a sufletului Desigur ceea ce

Zile și zile am cheltuit În această bucătărie mică și primitoare Unde în fiecare zi ne așezăm la masă Dimineața la amiază și seara Unde

Dincolo de geam Se întețește catifeaua nopții În timp ce eu dincoace Mă examinez Cu ochiul delirant al Ciclopului Și mă văd atât de mic Atât de

Sufletul zăpezii Mă întâmpină Ca o mare flacără albă - Unde te duci Mă întrebă orbindu-mă - Spre nicăieri Neprihănitule Îmi ajunge că

Ușurel ușurel Cu paharul subțire în mână Printre oameni Printre încurcături și nevoi Printre tentații haotice Și zoriri fără sens Printre multe

Și iarăși nu mai știu unde sânt Și ce sânt și ce vreau și-n ce veac Și-n ce rană mă sting și cum vor veni Toate blândele morți și pașii

Mâna soarelui A limpezit aerul Până la transparență- Dincolo de geamuri Se-nalță verdele fraged Scăldat în lumină Dincoace sânt eu Ca o stâncă

În calma îngăduință crepusculră Lumina se potolește încet Și jocurile dure dintre monștrii cei nevăzuți Devin mai puțin perceptibile pentru

Moțăie orașul sub acoperișurile sale roșii. O frumusețe bătrînă plutește prin aer ca un dumnezeu milostiv Iar tu stai la

Tristețea oboselii Tristețe de animal hărțuit Mocnire a nervilor în veștejirea trupului Și grămezile înnegrite ale sentimentelor Și fereastra

Înaintez prin viață - mă caut Și iată nici astăzi nu știu Ce e autentic și ce e fals În această ezitantă peregrinare- Nu deslușesc niciodată

Poetul Printre munții lui ideali Printre spinii urcușului său îndîrjit Printre ploi și morminte Laolaltă cu vocile surde Cu mîndria de

Dacă azi sînt abia un ecou tîrziu Sfîșiat de tenebre, Mîine poate și mai puțin am să fiu, Un galben schelet sunînd din vertebre. Dacă azi sunt

Mai aprind o țigară În speranța că... Dar nu se întâmplă nimic deosebit Înspirația stă lungită printre mobile Ca un cadavru învechit- Mă

Sfinx negru noaptea nemișcată Nu-i pune suflete întrebări N-o să-ți răspundă niciodată Strigăm zadarnic peste mări Peste oceane peste

Se va duce dracului și ziua aceasta Se va duce ca o lepădătură surîzînd mizerabil Știind că nu-mi datorează nimic Știind că nu o pot reține Și

Poți să aștepți ceva sau poți să nu mai aștepți Va veni cineva ori nu va veni Vei plânge sau te vei bucura Dar mereu vei fi lângă oglinzile blând

Și așa mai departe Toate se repetă până la saturație- Între starea comună și starea de grație Șontâc-șontâc prin viața materială Printre oameni

Mori sufletul meu Sau ce-i cu tine? Ce se întâmplă De nu te mai aud Oricât pândesc La marginile tale subțiate? Unde te-ai pierdut În ce nori

Inima mea e-o legendă pe care aproape-am uitat-o Parcă era vorba de-o împărăție suavă De-o lumină ce nu-și pierdea niciodată strălucirea de un

Nu mă întrebați ce fac Aș putea să vă răspund că nu fac nimic Dar precum știți e mult mai complicată viața Decât pare și în tot acest \"nimic\"

Mii de oameni Au fost spulberați în univers ca o pleavă măruntă, Asta nu vă spune nimic? Pământul întreg poate fi spulberat în univers ca o pleavă

În așteptarea somnului Scurte îmi sunt gîndurile și boante Asemenea unor degete mici și urîte Lăsate să atîrne La marginea întunecată a

La ce visezi făcînd cafeaua Iubita mea-la ce visezi La anii ce s-au dus ca neaua La somnul gușterilor verzi La bucurii imaginare Ce nu vor mai

Scheletul vostru triumfal și abstract Poate va crește din ape Poate va crește din humă- Îi aud duhul izvorînd virginal și intact. Vreau numai

Monotonie, trecere lentă, drum dezolat, un surîs, cuvinte mute ca fulgii, Disperarea ca o piață pustie, Gînduri ca șerpii, Un prieten, o privire,

Tot mai urît mai mic mai friguros Trupul mă trage ca o lespede-n jos Numai spiritul nevăzutul caută ieșire Către lumină către nesfîrșire Dar și

Orașul se întindea prolix Sufocînd în adîncimi mistere anonime Mergeam să te-ntîlnesc(la șapte fix)- Erai sensibilă și castă în mulțime. Ochii

Peste aroma coclită-a colinei Curge argintul devalorizat al norilor Și se duce departe Într-un ținut melancolic Toate ca și altădată toate

Vocea lui înnegrită de geruri Capul său albit de tăceri vinovate Umblă pe la porți cerșetorul nebun Steaua lui ca o torță Prin ceruri sumbre

În cele din urmă, tot ce e frumos În forma tristeții și-a durerii- Zadarnic te-amăgești cu bucurii, Zadarnic visezi fericirea, Zadarnic visezi să

Cîte cuvinte doamne cîte cuvinte Sînt necesare mereu Pentru a dezvălui ceea ce vîntul spune cu un singur suspin Ceea ce copacul

Câmp la marginea orașului, uitat, părăsit, Plin de ierburi prăfuite și de scaieți, Numai eu te privesc, gândind la pustietatea Care pe amândoi

Eu sunt un subiectiv, cel care plânge mereu după lucruri și oameni, după ziua ce s-a dus în goană, după anii pierduți în ignoranță și

La geam vei sta cu pumnii sub bărbie Ce ochi steril ce mască de rugină Va fi un timp cărunt o suburbie De viață mută grea și anodină În vechi

Să merg pînă la capăt Așa cum sînt așa cum voi deveni Ființînd-cu tatuajele mele Nevăzute cu buchetul de lacrimi Strălucind la soarele vieții Cu