Rene Char

Dragostea mea cu rochie de far albastru, eu îți sărut obrajii și febra lor în care cu tainice plăceri lumina doarme. Iubesc și plâng în hohote.

În timpul vieții sale, poetul se reazimă de vreun copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare, o clipă, dacă îi permit

Pasărea sapă ogorul, Șarpele seamănă, Moartea ameliorată Aplaudă recolta! Pluto în ceruri! Explozia în noi. Acolo doar în mine. Nebun și

Pe coasta colinei satului și-au întins tabăra câmpuri pline cu mimoze. La vremea culesului, se întâmplă, departe de așezarea lor, să aibă loc

Vara și viața noastră erau dintr-o bucată Câmpul mânca tăcut culoarea fustei tale frumos mirositoare Aviditatea și constrângerea se întâlniseră

Dâra de fum care ne purta era sora bățului care mișcă piatra din loc și a soarelui care deschide cerul. Ea nu ne disprețuia, ne lua așa cum eram,

Aceleași lovituri care îl trimiteau la pământ îl aruncau în același timp departe înaintea vieții sale, spre anii viitori în care, de-ar sângera, de

Femeie care te acordezi cu gura poetului, acest torent de mâl senin, tu care, pe când era doar o sămânță captivă de lup neliniștit, l-ai învățat

Aveam zece ani. Râul Sorgue mă cuprindea strâns în el. Soarele cânta orele pe cadranul cuminte al apelor. Nepăsarea și durerea sigilaseră cocoșul de

Fără viitor sensibil nici capitală de scurtat. Fără pericolul viclean al clorului la stăvilarele care-i adăpostesc insula publică, Rezerva

De ce, prin ploaia îndelungată, la nesfârșit te legeni trandafirule cu dublă floare? Ca două viespi mature sunt ele și n-au zbor Cu inima le văd

Orașul nu era înfrânt. În camera devenită ușoară dătătorului de libertate își acoperea dragostea cu acel imens efort al trupului, asemănător

Rulota roșie pe marginea cuiului Cadavru în paner, Și cai de plug în potcoavă: Cu capul pe vârful cuțitului meu visez Peru.

În pădure se aude viermele fierbând Crisalida întorcând spre fața clară Libertatea ei firească. Oamenilor le e foame De cărnuri tainice și de

Plecați de lângă mine, eu fără gură rabd; Născut la talpa voastră eram, dar m-ați pierdut; Prea mult și-au precizat regatul focurile mele; Comoara

Redați-le ce nu mai e prezent în ei, Vor revedea bobul recoltei închizându-se în spic și frământându-se pe iarbă. Învățați-i, de la cădere la

Seceră care stărui pe cerul dezbinat În ciuda zilei și a freneziei noastre; Lună calcând ușoara peste noi în mersul tău alături De inimile care

Ea a venit prin linia aceasta albă care putea la fel de bine să însemne ieșirea din zori ca și sfeșnicul amurgului. Ea a trecut peste prundișurile

1. Þineți-mi mâinile care poartă de grijă, urcă scara neagră, o, Devotato; voluptatea semințelor fumegă, orașele sunt de fier și taifas

Treci. Sapa siderală în vremuri de demult s-a prăvălit acolo. În seara asta foarte sus un sat de păsări chiuie și trece. Ascultă lângă

Când oasele ne-atinseră pământul Și-n prăbușire ne-au străpuns obrazul, Iubirea mea, nimic nu se sfârși. O nouă dragoste veni-ntr-un țipăt Să ne

Așteaptă-mă încă puțin Curând va trebui să vin Să spintec frigul care ne reține. Nor, în primejdie de moarte ca și mine. (În casa noastră era

Am recunoscut într-o stâncă moartea fugată și măsurabilă, patul deschis al micilor ei figuranți la adăpostul unui smochin. Nici un semn de tăietor:

O dragoste a cărei gură e un buchet de cețuri, Se naște și dispare. Un vânător va merge în urmărirea ei, pândarul va afla, Și amândoi, curând, se

Popor de trestii brune, buze de sărăcie, dantele gâfâind la ivirea dârei lui înalta intrare în flacără, Sărut locul de așezare al cărnii sale

Pentru ani îndelungati poetul s-a reîntors în neantul tatălui. Să nu-l chemați, voi care îl iubiți. Dacă vi se pare că aripa rândunicii nu mai are

Să grăbim rotirea astrelor și leziunile universului. Dar pentru ce bucuria și pentru ce durerea? Când ajungem în fața muntelui frontal, se ivesc

Ești grăbit să scrii, Ca și cum ai fi în întârziere față de viață. Dacă e așa, intră în cortegiul surselor tale. Grăbește-te. Grăbește-te să-ți

Baudelaire e cel care post-datează și vede exact din barca suferinței sale, atunci când ne desemnează așa cum suntem. Nietzsche, mereu seismal, ne

Lung corp care întruchipase entuziasmul exigent, În prezent perpendicular pe rănitul Brut. O, răpusule fără măruntaie! Doborât de cel ce

Ea gâfâia. Tu mergi ca un incendiu prin pădure, Puma, iubitul meu, Cum aș putea să te urmez! Îndată pietrele porniră să se umfle, gata să

Joacă-te și dormi, sete bună, aici asupritorii noștri nu sunt aspri. Ei, bucuroși glumesc sau bucuroși ne țin de braț Ca să străbată mai ușor

Ce frumos ești, primăvara, calule, Când cerni cerul coamei tale, Coperind cu spumă stufărișul! Întreaga dragoste o păstrezi în piept: De la

Libertatea se naște, noaptea, oriunde, într-o spărtură de zid, pe unde trec vânturile înghețate. Vara, stelele sunt acide și verzi; iarna, ele

Unul după altul, vrură să ne prezică un viitor fericit, Cu o eclipsă după chipul lor și-ntreaga spaimă potrivită nouă. Noi am disprețuit egalitatea

Orion către Unicorn Aș vrea ca mâhnirea mea atât de veche să fie ca pietrișul în râu: chiar pe fund. Curenții mei n-ar avea grija ei. Casă a

Ziua zicea: “Tot ce trudește mă însotește, mă îndrăgește, se vrea fericit. Martori ai comediei mele, rețineți-mi piciorul voios. Mă tem de amiază și

Orion către Taur Eram în minutul celei de pe urmă deosebiri. A trebuit să repatriem cuțitul. Și roșul, ca de carne, analogic. Puțini vor fi

Apele șușotesc la urechea cerului. Cerbilor, voi ați sărit spațiul milenar, Tenebrele stâncii la mângâierile văzduhului. Vânătorul ce v-a

Dihania dezgustătoare, precum un ciclop caraghios, închide calea grațioasei turme. Opt glume proaste îi țin de podoabe, divizându-i nebunia. Cu

Vom rămâne legați, în ciuda îndoielilor și opreliștilor, de iluzia aceasta presărată cu veselie și lacrimi, pe care atâtea interese și atâta dragoste

Eu chem iubirile, pe cele care, frânte și urmărite de coasa verii, înmiresmează seara cu lenea lor cea albă. Coșmar nu mai exită, dulce insomnie

Jadis l\'herbe, à l\'heure où les routes de la terre s\'accordait dans leur déclin, élevait tendrement ses tiges et allumait ses clartés. Les