Omagiu și foamete
de Rene Char(2005)
1 min lectură
Mediu
Femeie care te acordezi cu gura poetului, acest torent de mâl senin, tu care, pe când era doar o sămânță captivă de lup neliniștit, l-ai învățat tandrețea pereților înalți neteziți de numele tău (hectare de Paris, pântec de frumusețe, focul meu urcă sub rochiile tale de fugă). Femeie care dormi în polenul florilor, depune pe orgoliul lui chiciura ta de medium nelimitat, ca el să rămână până la ora bălăriilor de oseminte bărbatul care pentru a te adora mai mult își amâna la nesfârșit în tine vestirea nașterii, pumnul durerii, orizontul biruinței lui.
(Era noapte. Stăteam întinși sub marele stejar de lacrimi. Greierul cânta. Cum de știa, singuratic, că pământul n-avea să moară, că noi, copiii fără lumină, o să vorbim curând?)