Radu Gyr›Poezii

Am fost arhitecturi de vis frenetic, de jinduiri, pasiuni ți aripi multe. Sunt un morman de renunțări oculte, ciob lângă ciob și petic

M-a despuiat și soarele cu jaful, m-a tâlhărit și luna la răscruce, și-n brațele-ncleștate să m-apuce mușcai, adesea, pietrele și

La curtea mea hrănit-am orătenii, cocoși ca aurora boreală hulubi de aur și păuni de gală că-mi pizmuiau minunea lor curtenii. Iar

Înfipt în piatră cât mai sus de glezne și-mpresurat de ger și stalactite, m-au botezat zănoagele zbârlite și-am odrăslit în trăsnete și

Nopți la rând urmăresc prin vizetă Beznele, beznele, beznele. Odinioară, citeam stelele. Lesne le Buchiseam slovele, scrise pe bolta cu

În orice zi, la orice pas, murim puţin, murim mai mult. Cu cât părem mai viu tumult, cu-atât apunem ceas cu ceas. Ne credem stânci, ne vrem

Cu inimi de mireasmă și ciment, cu sânge care speră și se teme, de unde curgem, din ce fund de vreme, din adâncimi străvechi de

Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă plutește în zeama din blid. Gardienii bombănesc, înjură, ordonă, crește umbra Domnului ”Prim”

Spre patru zări mă-ntorc și strig, la patru margini largi de stepe, cu întrebări ce vor să-nțepe, cu vorbe vii ce parcă frig. Și

Mi-oi râcâi cu grijă rugina de pe ză și-n pod găsi-voi sparta o chivără, m-auzi ? I-oi drege buza știrbită la loc, din mucava și o voi ține-n

Zi-mi, balaoacheșe taraf, zi-mi, cobză neagră, zi-mi, lăută. Credeam, cândva, că și-n cucută râd ochi albaștri de seraf. Credeam că

Când voi muri în temnița asta spurcată, strivit de strigoii celulei și de milenii, or singur punându-mi o sfoară de beregată, în moartea mea nu

Dragă, pe scurt, cum e ordinul, ce să-ți scriu? Ce să-ți spun? Fetița noastră a trecut într-a patra primară? Are ochii ca ai tăi? Tot așa triști?

Și arzi și te-ndoiești și crezi, te frângi și iarăși dai semințe, între miresme și căințe, între ispite și zăpezi. Și urci din bezne

Plângi, dulce, vântule prin lunci, curgi, albă, tu minunea lunii, că alți bunici se fac petunii, că zburdă-n pulbere alți prunci. Că

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple, dar dorm de mult sub zidurile Troii . . . Mesenii beau și cupa mea se umple -voi beți cu morții

Se leagănă câmpia ca o navă. Spic, bălărie, laur și arbust din țărna cu ocult și crâncen must își beau puterea dulce sau grozavă. Ce

În timpul somnului mă vizitează munții sălbatici pe care nu-i știu; fiorduri unde n-am navigat scânteiază și vin să mă vadă noaptea târziu, și

În pavilionul de femei, peste noapte, scrâșnind a născut una din hoațe. Luna și-a scos țâțele pline cu lapte și-a vrut să ia pruncul în

Nu mă-nvață să fug, Părinte, De răni, de lacrimi de catran. Ele dau freamăt mai fierbinte Acestui sânge pământean. Nu fi nici pașilor

Doamne, păzește-mă, Doamne, ai milă... Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei. În nopatea mea și-a lăsat Amintirea prăsilă toate năpârcile ei. Nu

”Salonul” este vânăt, vineți condamnații... Pedeapsa-i scrisă mare pe foi de observații Și caligrafiată, alăturea stă boala. 5 ani, 8 ani sau 10

Mă scutur calm de foi ca o pădure și ca un cer mă desfrunzesc de stele, sau ca-ntr-un lac, sub nuferi și inele, mă tot scufund spre

Nu spinul depărtărilor mă-mpunge, ci jindul bucuriilor mărunte, la care orice pas străin ajunge și unde eu n-ajung pe nicio punte. Ochii nu cer