Mircea Ivănescu

mopete scrie un poem despre mopete, stand la masa in local, scriind aplicat un poem despre mopete – (mopete are pe masa un tom complicat cu

Mopete s-a instalat într-o seară comod, la marginea focului, să-și citească gazeta, în spatele lui,scara care suia la pod trosnea cînd lumina

v innopteanuse plimba de mana cu un animal ciudat- e un pisi caine,care pe campul heraldic se exprima prin laba ridicata spre cerul baltic si prin

marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbește tare – ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat de mari păduri de tristețuri, în

nu trebuie să povestești în poezie-am citit un sfat către un tânăr poet-deci să nu povestesc cum,foarte devreme, ea se scula dimineața,și

jocul in care te prefaci ca esti o alta fiinta - si dintr-o data stii sa te apleci intr-un anume fel spre ea - si sa-i spui lucruri minunate si

nu poți s-o iubești chiar de fiecare dată când îți ridici ochii și o vezi trecând pe landa cu vânt de iarnă, (chiar dacă știi că ea știe că de la

lui v innopteanu nu-i place filozoful j paul sartre, zice ca e prea multa doxologie in el,prea multe gerunzii cu liniuta,v innopteanu prefera sa

sa te indragostesti, atunci, in cele din urma, de zapada, adica sa stii bine ca e o iubire, in care se va sfarsi peste cateva saptamani prezenta

însă pentru sunetele de afară străin, închis într-o lume unde nu mai pătrund cu ecourile lor luminile lumii de afară și își închid contururile de

dar dacă am putea câștiga cincisprezece zile, ar fi imens – am avea o veșnicie în fața noastră, în care să vedem cum învie fiecare noapte, când

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile care stau, se mișcă, în jur - lucru putînd să însemne și lucrare - să fii în stare să fii

timpul zăpezilor - un fel de a spune că revezi o față,pe care n-ai mai privit-o demult, și umbli spre ea prin zăpadă - scriind urme într-un timp,

inseamna ceva, daca-mi aduc acuma aminte de spaima de atunci, cand nu mai puteam sa respir, citind cum cobora o scara-ntre ziduri mucede, si in

aș vrea să ies la plimbare, și ea, răsturnată adânc în fotoliul de unde privește, prin neștiutoarea fereastră, chipurile, în vremea din fața

către sfârșitul drumului vieții noastre m-am regăsit într-o pădure luminoasă, căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră mi-l rătăcisem -

o intalnesti pretutindeni - dar asta e numai in carti - unde scrie despre obsesii, si unde personajul cel mohorat sta cu ochii ficsi pe podea, si

mopete ascultând cum un prieten al său citează din vasile kandinsky, are o reprezentare ciudată a singurătății lui – ipostază învechită, în pete

fechner a făcut mai de mult o analiză statistică a formei, însă mopete spune că nu așa se poate face urcușul laborios către acea stea de

tanara nefa in fond nici nu are vreo vina ca mopete nu stie ce vrea. mopete e abstras acum in niste ganduri cu o atata de fina melancolie in

trebuie alese vorbele cu grijă, vorbele lasă urme-îți amintești mai târziu de ele-așa cum și pașii rămân în zăpadă, trebuie alese vorbele(însă e

aș vrea să mă așez pe marginea trotuarului, să aștept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea mea de acuma mai are ceva la fel cu cea

coborând în gară, orice devine posibil pe lespezile acestui peron - dacă m-aș întinde acuma, în acest oribil soare de munte, cu un ron-ron de

1. sigur că nu este adevărat, murind nu revezi pe nimeni - moartea este un val lung care te poartă cu ochii închiși - și te leagănă - și la

Și eu am umblat odată cu o amintire în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape. (îmi alunecase odată – și se rostogolise de-a dura pe jos. am

e ca o înmormântare, își spune mopete, plimbându-se pe o stradă pe care nu o a mai văzut până acum, și plouă în jurul lui, și din

Să încercăm așadar (într-o carte ar fi fost mai simplu – acolo, ajungea să te ridici de pe scaun într-o amiază, și fără să crezi că ar începe sau

că ziceam, mi-a spus odată o ființă, privindu-mă cu reproș, că tu tot ai asta – și cealaltă – așa că, uite-mă – și spune-mi și mie ce ai de spus

funambulescă, pe de altă parte, închipuire, să crezi că ai putea o veșnicie trăi într-o pădure de mesteceni – și asta în vremea încremenită a unei

Drum înghețat – o stăpânire peste apele clipei – sub chipurile amintirile strâmbate – ai putea să alegi – numai că nu mai sunt adevărate fețele

viața ca o față de masă – iată, stăm și dacă ne ridicăm ochii am putea crede că vedem prin pâcla decolorată care încet se strecoară de afară,

Acum foarte mulți ani a scris o nuvelă în care e vorba de o fată cu mișcări liniștite – el o însoțea noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg,

mopete iese seara în grădina orașului, sub munte, să-și plimbe un câine de aer - câinele lui personal - așa cum alții își au viciul lor propriu, și

1. v înnopteanu poate fi văzut mai nou însoțit de o delicată bufniță blondă. adică înțelepciunea însăși făcută trup, care se-ardică uneori pe

să te îndrăgostești atunci,în cele din urmă,de zăpadă, adică să știi bine că e o iubire,în care se va sfărși peste câteva săptămâni prezența ei,și

trebuie alese vorbele cu grijă, vorbele lasă urme-îți amintești mai târziu de ele-așa cum și pașii rămân în zăpadă, trebuie alese vorbele(însă e

am fi trăit laolaltă - eu, așezat la picioarele tale, (să-i spunem, privind-o de jos - urmărind lumina bolnavă pe obrazul ei mat - și toată

nu trebuie să povestești în poezie - am citit un sfat către un tînăr poet - deci să nu povestesc cum, foarte devreme, ea se scula dimineața, și

să te îndrăgostești atunci,în cele din urmă,de zăpadă, adică să știi bine că e o iubire,în care se va sfărși peste câteva săptămâni prezența ei,și

tanara nefa in fond nici nu are vreo vina ca mopete nu stie ce vrea. mopete e abstras acum in niste ganduri cu o atata de fina melancolie in