Mihai Eminescu›Poezii

Când pintre valuri ce saltă Pe baltă În ritmu ușor, Lebăda albă cu-aripele-n vânturi În cânturi Se leagănă-n dor; Aripele-i albe în raza cea

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

București, 25 decemvrie 1878 Dragă Creangă, Nu știu, dacă ai cauze deosebite de

Marea-i tristă-n vântul serii Pe ruini ce se deșir Lida vede - icoana mării Și pe față-i plâng gândiri.   Blonda Lida amor gândește. Marea

Când marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vânt, Când nori - alung ziua din lumea cea plânsă Când tunete

Iași, 12 octomvrie, 877 Dragă Ieni, Dacă m-ar hotărî cineva să vin la

În lacul cel verde și lin Resfrânge-se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfâșiind. Dumbrava cea verde pe mal S\'oglindă

Tu, care treci prin lume străin și efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt, Ce cânți ca o

Cum nu suntem două pasări, Sub o streșină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într\'un cuib numai de puf!

Unda spumă, vântul trece Cu suflarea-i rece Peste marea ce suspină Tristă, dar senină. Cum

Când privești oglinda mărei, Vezi în ea țărmuri verzi și cerul sărei, Nor și stea. Unda-n plesnetul ei geme Și Eol Sună-n papura ce

Când aduce blonda Liză Socoteala unei vedre, Universul cristaliză Hexacontetraedre!

Norul țipă, marea latră, Pleoscăind de stânci în veci, Și scheletele de piatră, În natura cea maratră, Stau bătrâne, slabe, seci. În

De-ar fi mijloace Și-ar fi putință Cum m-aș mai face După dorință! M-aș face-oglindă Strălucitoare. Să te cuprindă Pân- la picioare. Pieptene

C\'o bucurie tristă te țin acum în brațe. Privire în privire și sân la sân trăim Și gura ta-mi surâde și ochii tăi mă \'nvață Când ținem

ANDROMACHE Vrea Ector în vecie să meargă de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o

Când luna prin nouri pe lume veghiază, Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază, Când cântă ai somnului ginii nătângi — Tu tremuri și

Din lira spartă a mea cântare Zboar-amorțită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! Oare femeia pe care mie Dumnezeu

Să priveasc-Ardealul lunii i-e rușine C-a robit copiii pe sub mâini străine. Și-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață, Își ascunde tristă

Glasul plăcerii dulce iubit Cheamă gândirea pe a mea frunte, Ce zboară tainic ca și o luntre În oceanu-i nemărginit. Stelele toate angeli îi

Care-o fi în lume și al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte și îngălbenite, Va

Și eu născui în sânul Arcadiei și mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi dee bucurie; Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă

Nu e steluță tremurătoare Să nu gândească în drum de nor La altă stea strălucitoare, La alt amor. Numai o viață pe gând de moarte, Numai o

Epigonii Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă