Mihai Eminescu›Poezii

Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? Dintre păsări călătoare Ce

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopții moartă. - O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Și

Și ascultând așa fel de-al unora îndemn, Băgară în cetate pe calulu cel de lemn Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură Pân\' ce în miezul nopți

Urît și sărăcie sunt acei doi tovarăși, A căror urme crude le aflu pururi iarăși Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi... Iubit-am poate

Cum nu suntem două păsări, Sub o streșină de stuf. Cioc in cioc să stăm alături Intr-un cuib numai de puf! Nu mi-ai scoate oare

Se avrai (De aș avea - Mihai Eminescu)- versione italiana a cura di Găbureanu Cătălin Se avrai per me un fiore Dritto, dolce, pien\'

Mii de stele... dulce seară... Peste codri se coboară. Peste vârfuri trece luna, Iar izvoarele suspină.

O inimă ce suspină, De durere fiind plină, Zi și noapte se tot bate, Cu nimic nu se alină. Și nimenea nu se - ndură Să potoale - a ei

Bate, Doamne, cei doi plopi Din țarina de la popi Și bate și pe cei doi Din țarină de la noi.

Iese cioful dintr-o bortă C-un papuc și c-o ciubotă; Iese cioful din Galați Cu mâneca din trei lați; Iese cioful în cărare Și-ntâlnește o fată

Culbeci, ca să crești, Scoate coarne boerești Și te du încet pe cale Pân-la Dunăre la vale, Fie apa-i bună, rea, Tot să bei din Dunărea.

Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri Și niciodată n\'or să vie iară, Căci nu mă\'ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

Când va fi pe la ogină Să te-aprinzi ca o lumină, Când va fi de cătră sară Să te topești ca o ceară, Când va fi de mieză-noapte Ajungă-te dor de

S-a stins viata falnicei Venetii, N-auzi cântari, nu vezi lumini de baluri; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde luna, înalbind

Tout droit d’un conte de fées surgie Aux confins du grand jamais, D’une royale souche, une fille naquit Resplendissante de beauté. Elle

Le long de ces peupliers impairs, Je suis souvent passé ; L’on savait de quoi j’avais l’air, Tu ne le sus jamais. Ta haute fenêtre qui

Le soir, sur la colline, le buccin se lamente, Les troupeaux remontent, les étoiles brillent par la sente, Les eaux sanglotent, prenant

Jusqu’à l’étoile qui s’est levée Il est un si long chemin, Que la lumière mit des milliers D’années pour nous rejoindre, enfin. Peut-être

Je suis fort loin de toi et, tout seul au coin de l’âtre, Revois par la pensée ma vie de malheur, grisâtre, Il me semble avoir vécu quatre-vingt

Tiens, les hirondelles vont filer, Se secouent les fleurs de noyer. La brume recouvre les vignes là-bas – Pourquoi ne viens-tu pas, pourquoi

Alors que, de nuit, mon âme veillait en extase(s), Je contemplais, comme en rêve, mon ange gardien, Ceint d’une chlamyde d’ombres et de rayons

Whenever branches tap the pane And poplars quivering sigh, It brings forth thoughts of you again And slowly draws you nigh. Whenever stars

Toutes les fois, ô, mon amour, que nous deux je me rappelle, Un vrai océan de glaciers se présente à mon appel : Là-haut, à même la voûte céleste,

Du noir de l’éternel oubli Où tout ce qui est, roule, Toutes les jouissances de notre vie, Les lueurs du crépuscule. Du point où ne ressurgit