Mihai Eminescu›Poezii

Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu; Zăpada sânului eu am furat-o, De ea mi-am răcorit suflarea eu; Ah, unde ești,

O, dă-mi arpa de aramă Și mi-o pune-n brațul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roșești ­ glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde \'ncinge antică fruntea ta; C\'acuma din pleiada-ți arătoasă și senină Se stinse un

Îngere palid, îți e mister Cum că a lumei valuri și șoapte Este durere și neagră noapte Pe lângă cer? Nu știi tu, înger, oare să

Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz Desigur că la noapte un tei o să visez, Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei În somnu-mi toată

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

\"Why, again didst thou depart For the stars, with them to feast? Thou wouldst not forget at least Me, for thou my life\'s soul art. Sunny

My darling, now you\'re rising, out of the waves of time With long and golden tresses, with marble arms sublime Your face is so transparent, as

My darling, now you\'re rising, out of the waves of time With long and golden tresses, with marble arms sublime

Tu vois, les hirondelles fuient, Les feuilles tombent des noyers, Les vignes rousses ont gelé, Tu ne viens pas; pourquoi,pourquoi? Reviens te

Es herbstet schon. Die welken Blätter wehen, Und schwere Tropfen prallen an die Scheiben; Du liest in alten, längst vergilbten Schreiben Und suchst

Schon manches Jahr begann und musste enden Seit unserer Begegnung heiliger Stunde, Doch jetzt noch leuchtet aus der Zeiten Grunde Mir groß dein Auge,

Und wenn ein Zweig ans Fenster schlägt, Und wenn die Pappeln rauschen, Ist\'s dass ich wieder tief bewegt Dir nahe, um zu lauschen. Und funkeln

Abends am Berg hörst du das Hirtenhorn weinen, Herden ziehen auf, schimmernde Sterne erscheinen, Quellwasser schluchzt klar in den Brunnentrog

Wenn selbst die Stimmen der Gedanken schweigen, Durchgeht wie süße Andacht mich ein Singen - Wenn ich dann rufe, wird es zu dir dringen? Wirst du den

Schlummermatte Vögel fliegen In die Nester, wo sie sacht Sich im Laubverstecke schmiegen – Gute Nacht! Quellen seufzen im Gesteine, Schweigen deckt

Du gleichst der weißen Kirschenblüte, So duftig bist du, jung und zart; Mein dunkler Lebenspfad erglühte In deiner Engelsgegenwart. Den weichen

Auf dem blauen See im Walde Schweben gelbe Wasserrosen, Während hell die Wellen kräuseln, Bebend einen Kahn umkosen. Und ich wandle an dem

Geliebte, wenn ich denke an unse Los zuzeiten, Dann sehe ich das Eismeer von mir sich fernhin breiten; Am winterlichen Himmel ist weit kein Stern zu