Mihai Eminescu›Poezii

Rugăciune Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Și zid de

La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În

Să torni la rime rele, Cu dactile în galopuri, Cu gândiri nemistuite Să negrești mai multe topuri; Și când vezi vreo femeie Să te-nchini

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. Abia atingi covorul

Oștirile-i alungă în spaimă înghețată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. De ce nu

De-aș avea și eu o floare Mândră, dulce, răpitoare, Ca și florile din mai, Fiice dulce-a unui plai, Plai râzând cu iarbă verde, Ce se leagănă,

De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că

Te duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorați de-a ta ființă, De cum zâmbești, de cum te miști. Și nu e blând ca o

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viata-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă

În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de

Răsai asupra mea… Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; O, Maică Sfântă, Pururea Fecioară, În noaptea gândurilor

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci

Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași

Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așează bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu

Cum mîngîie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii ! Tristeță, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sînu-i de dor Și pier, cum de

Tiens, les hirondelles vont filer, Se secouent les fleurs de noyer. La brume recouvre les vignes là-bas – Pourquoi ne viens-tu pas, pourquoi

Jusqu’à l’étoile qui s’est levée Il est un si long chemin, Que la lumière mit des milliers D’années pour nous rejoindre, enfin. Peut-être s’est-elle

Viens dans le bois, à cette source-là Qui tressaute sur le gravier, A l’endroit où champs de sillons, Par branches ployées, sont masqués.

Des fleurs, il y en a beaucoup, Mais peu vont porter fruit un jour : Chacune frappe aux portes de la vie, Mais retombent par terre, sans

Du noir de l’éternel oubli Où tout ce qui est, roule, Toutes les jouissances de notre vie, Les lueurs du crépuscule. Du point où ne ressurgit

Des douleurs de l’amour, voulus Mon âme guérir, déjà à bout. Dans mon sommeil, criai Kama – Kamadeva, le dieu hindou. Il arriva, enfant

Up to the star that’s just appeared The journey’s long, and so For thousand years its light’s careered To reach us here, below. It may have