Te duci
de Mihai Eminescu(2006)
2 min lectură
Mediu
Te duci și ani de suferință
N-or să te vază ochi-mi triști,
Înamorați de-a ta ființă,
De cum zâmbești, de cum te miști.
Și nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.
În fața farmecul palorii
Și ochi ce scânteie de vii
Sunt umezi înfiorătorii
De lingușiri, de viclenii.
Când mă atingi eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău când treci,
De-al genei tale gingaș tremur
Atârnă viața mea de veci.
Te duci și rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neânduratelor dureri.
C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinți.
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minți.
Puteam numiri defăimătoare
În gândul meu să-ți iscodesc,
Și te uram cu-nverșunare,
Te blestemam, căci te iubesc.
De-acum nici asta nu-mi rămâne
Și n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mâine,
Ca mâini toți anii s-or urma
O toamnă care întârzie
Pe-un istovit și trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie
A mele visuri care mor.
Viața-mi pare-o nebunie
Sfârșită făr-a fi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă-n brațe te-am ținut.
De-atunci pornind a lui aripe
S-a dus pe veci norocul meu
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău !