De-aș muri ori de-ai muri
Poezii postume
de Mihai Eminescu(2009)
2 min lectură
Mediu
C\'o bucurie tristă te țin acum în brațe.
Privire în privire și sân la sân trăim
Și gura ta-mi surâde și ochii tăi mă \'nvață
Când ținem fericirea pe sân cum s\'o iubim.
Dar de-oiu muri vreodată copilă gânditoare,
Crezi c\'o să \'ncet din stele mai mult a te iubi
Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oiu dăinui?
Nu, nu copilă scumpă!... De-i auzi în noapte
Când vei veghia în rugă la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă aripa unei șoapte
Te-atinge aiurind,
De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să știi că prin a nopții de întuneric mare,
La tine, înger, vin !
Și să-mi deschizi fereastra să trec o boare sântă,
Prin oalele uitate de veștejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta față pălindă,
Ochii tăi gânditori.
Dar de-i muri tu înger de palidă lumină,
O ce m\'aș face - atuncea , mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul ce fluieră \'n ruină
În rece sborul său?
Înger venit din ceriuri, oiu plânge al tău nume,
L-oiu sămăna \'n flori palizi și \'n stelele de foc,
Cânta-te-aș ca și râul cel scuturat de spume
În nopți ce stau pe loc.
Și aș primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,
Prin selbele bătrâne și prin pustii tăcute —
Prin nourii din cer.
Pân\' ce bătrân și palid, cu cap pleșuv ca stânca,
Aș rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun
Și aș culca în piatră inima mea adâncă,
Cu dorul ei nebun.