Mateiu I. Caragiale

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor, Și-n liniștea adâncă, din când în când ușor, Din

Mărturisire Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale, Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți, Pe ea boarea nu adie,

Dregătorul Smerit stă, dar privirea-i drăcească, ațintită, Trăiește chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat, Iar grijile și truda adânc îi au

„Tăiat-au de Rusalii pre jupan...“ Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire Boierul... Mult bătrân e: dinți nu mai are-n gură, Postește, se

În trândavă-aromeală stă tolănit grecește Urmașul lor. Urât e, bondoc, sașiu, peltic. El antereu alb poartă, metanii și ișlic. În puf, în blăni

\"ceci est un fait-divers atroce!\" Les Memoires du Bal-Mabille Sunt vise ce

În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, Îndur sub bolți de

Iar când, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii Purtându-ți trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt și istovit, Spre

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată, Și-atât

„Bea voios și ospăta...“ El de măriri deșerte, de faimă, nu visează, Domnia n-o râvnește, de curte stă străin. Ca dânsul nimeni altul bun nu e,

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale, Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți, Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i

Nimic nu o-mblânzește, nimic nu o-ncovoaie, Ani are peste sută și multe-a pătimit: Tot neamu-i, soțul, fiii, de sabie-au pierit, Dar n-a putut

Cu ușa zăvorâtă, în dosnica chilie În care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin, Bătrânul amintirea își

Verzi-tulburi ochii-i galeș revarsă pe sub gene Ispita pătimașă și doru-nveninat. E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat, În grelele-i veșminte

O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărății bătrâne Și-ai câștigat izbânzi nenumărate; Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai

Dormi Dormi dulce somn netulburat În flori și în dantele, Dormi că ți-au pălit mâinile În grelele inele. Dormi rece somn ne\'nfiorat De

De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline, Zac curți pustii... Acolo tăcerea stăpânește Și-n verde mantă mușchiul cuprinde și-nvelește Surpata

Mi-a îngânat stăpâna: \"Nu-n file-ngălbenite Stă-mbălsămată taina măririi strămoșești. Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l privești, Se-nfiripă-n

\"... au tapis-franc nous etions reunis\" L. Protat Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă,

Sihastrul și umbra Minunea Sfântului Grigore Papa De furia furtunii au nu te temi, străine Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată, Și-atât

„Rois barbares, Sombres chasseurs d’aurochs1...“ H. Taine 2 O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărății bătrâne Și-ai câștigat

Grădinile amăgirii te-așteaptă-acolo unde Apusa tinerețe s-a ofilit de dor, Și apa ce-ațipește, în luciu-i rânjitor, Visările-ți oglindă

Noapte roșie Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi El fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite; Nu simte cum în valuri, din rănile

În sfânta mănăstire de-ai mei parinți zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, Îndur sub bolți de

Prohodul războinicului Din goană-l săgetară trădat într-o strâmtoare Și-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat, Crunți vânători de zimbri