Lucian Blaga›Poezii

O, lume, lume! Aș vrea să te cuprind întreagă În piept, Dogorîtor Să te topesc în sufletul meu cald Cu tot ce ai: Cu munții tăi, Cu

Vino să vezi! În tîrzia bogata căldură închis între ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost, pînă-n cealaltă zare încă o dată tărîmul să

O lacrimă Desprinsă dintre genele unei plăpînde amintiri Ce stă ascunsă-n fundul unui suflet Căzu Pe albul unei fragede petale... O rază

Vă pierdeți voi unde pribege... Și jalnic a voastră doinire Se stinge ca-n suflet de fată Întâia ascunsă iubire. Se zbuciumă codrul supt

O Dumnezeule! Copiii tăi cei mai aleși, copiii Cu suflet rupt din strălucirea ta: Ei nu trăiesc în lumea De tin\' creată Ci-n lumea

Și în deșert se luptă ochii În lacrimi să cuprindă zarea, Căci întuneric mi-i îneacă Și mi se tulbură cărarea. Mi-ești drag-acum, tu,

Mi-am înfipt călcâiele în stânci. Ca să-mi arate cât mai mulți din aștrii bolții Pământul își apleacă munții-n calea mea ca o cămilă umerii

Isus grăbea spre sat și gândul îi zbura aiurea: \"În ochii ei era numai păcat Și numai crimă Era în mâna ei și-n strângerea-i fierbinte - Și totuși,

Tristețea renunțării Dum- nezeu o încerca molatec. Și lumea toată o făcu, sieși străin, c-un gest tomnatic. O singură

Stau răzimat de stâlpul unui templu în ruină... În întuneric Olivi cu părul despletit S-apleacă-n fața tristului altar... ... Și cum

Ascult. Adîncul tău ce-amar și ce pustiu, cît de fierbinte, dulce trebuie să fie. În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar

Un sprinten răsărit de soare varsă vin românesc în Murăș - roșu, roșu, roșu. Apăs mai aspru coarnele plugului, plivești mai cu zor

Mă odihnesc lângă o piatră de hotar; și florile se-nalță-n vârful degetelor mici de la picior - ca să mă vadă. O copilandră mulge-o

Cu gîndul înnoptat te-am căutat din zori de zi, Dar nu te-am întîlnit... Din clopot cîntă seara peste sat: nu te-am găsit... Cu dorul

Pe-aici - umblă apa, umblă vîntul, umblă omul printre spini albaștri fără lege crescuți. Aici - umbrindu-mă anii m-au țintuit între legende

Am văzut fapte multe și grele spurcînd lumina și vîntul, datini neînțelese și jocuri de foc prin cetate. Goi, în lacuri verzi ca rugina

Corni vechi se scutură de rod în cimitir. Mi-e sufletul bătrân - deodată cu pământul. Prin gene și frunziș cad stropi de cer - și-un

Tîrziu. Pe boltă trei pătrari de lună: E ca o floare mare galben-dezvălită Pe care vîntu-a despoiat-o de o petală... Eu trec prin

Adînc, adînc în inima pămîntului, În roșii vîlvătăi Se mistuiește iadul, În para-i purpurie pîlpăie potop păcate... Adînc, adînc sînt

De câte ori lovești pe-un trecător în față, țâșnește sânge din obrajii unui înger în cer. De câte ori arunci o întrebare nedreaptă dincolo

Zorind zărești prin gene tovarăși fără popas, în curînd buciumă de intrare în șetră, în fîntînile negre de păcură și-n morile albe ce

În noapte sori bătrîni se-ntorc spre obîrșia lor niciodată uitată. Singurătatea mea răsună prin satul cu coperișele negre. Dacă ai fi cu

Îngropat în spice un fecior de sat se întrece-n sănătate cu macii câmpului, cu paserile verii. Îl văd din spate: din tăria brațelor lui

I Pan câtre nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă și nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută