Lucian Blaga›Poezii

Păpădie, ecumenică floare, după a ta aurie ardoare – pe nescrisele file – anul își hotărește fericitele zile. De un pëan te-nvrednicești, tu,

De ce-n aprinse dimineți de vară mă simt un picur de dumnezeire pe pământ și-ngenuchez în fața mea ca-n fața unui idol? De ce-ntr-o mare de lumină

O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea. Uimit eu mintea mi-o ascut si-n înțelesuri mari zvâcnirea i-o destram. O, inima: nebună, când se

Pe lună, când ne scăpără-n argintul nopții pocalele de vin ca niște ochi de fiară, ca un surâs amețitor tu-mi răscolești tot furnicarul de

Strălucitoare-n poarta raiului stă Eva. Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă și visătoare mușca din mărul, ce i l-a-ntins ispita

A fost cîndva pămîntul nostru străveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine îngînînd izvodul clar și viu. S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca

O toamnă va veni cândva târziu, când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând și strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună de flori

Când orice scut are formă de inimă, nu-i de mirare că-n noi înșine inima pare un scut. Ce aperi în noi cu tăria pietrei peste care-am

Umbra ce-o purtăm pe drum, că-i din soare, că-i din lună, ne-nțeleasă-i ca o rună, scrisă-n piatră de lagună. Să-nsoțească-n lumi

Și vine toamna iar\' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata sa gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brîndușile

Când mă privesc într-o fântână mă văd cu-adevărat în zi așa cum sunt și-am fost și-oi fi. Când mă privesc într-o fântână ghicesc în fața mea

Soarele-n zenit tine cântarul zilei. Cerul se daruieste apelor de jos. Cu ochi cuminti dobitoace în trecere îsi privesc fara de spaima umbra în

Prin lumea poveștilor zumzetul veștilor. Prin murmurul mărilor plînsetul țărilor. Prin lumea aievelor cîntecul Evelor. Prin vuietul

Stea care subt carul cel mare abia licărești nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești? Ești steaua lui Verde-mpărat - duhul nemîntuit? Ce

Visător cu degele-i lungi pătrunde vântul printre ramuri și pe fire de păianjen cântă bietul ca pe-o harfă. Albi pe fruntea ta-și deschid

Prin vegherile noastre - site de in - vremea se cerne, și-o pulbere albă pe tâmple s-așază. Aurorele încă se mai aprind, și-așteptăm. Așteptăm o

În noapte undeva mai e tot ce-a fost și nu mai e, ce s-a mutat, ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut. In Hades e - tot ce-a trecut Din

„În iubire nimeni, nimeni nu-și ține cuvântul. Veșnic strâns îmbrățișat te-a ținea numai pământul.” Astfel cântă sfâșiat lângă mine

Atâția dintre semeni nu prea știu ce să înceapă-n zori cu suferința. Ei nu-și dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalțe mersul,

Ard mulcom lumânările de ceară în sfeșnice. Un tâlc s-alege sibilin prin umbrele veșnice. Pe vetre și în capiște s-ațâță jeraticul. S-aprinde ambra

În fabula verde și caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu brațe, și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi. Descinzi dintr-un basm vegetal, al

Atâtia dintre semeni nu prea stiu ce sa înceapa-n zori cu suferinta. Ei nu-si dau seama nici spre seara de prilejul chemat sa-nalte mersul,

Iunie este Verde poveste. Iures sporeste. Iarba mai creste. Ziua a sasea, Sâmbata ierbii. Creste matasea, N-o calca cerbii. Cresc ale

Vino sa sedem subt pom. Deasupra-i înca veac ceresc. În vântul adevarului, în marea umbr-a marului, vreau parul sa ti-l despletesc sa fluture