Lucian Blaga›Poezii

Viori sunt femeile, tremur în palme răsfrânt. Le slăvesc și le cânt pentru sfârșitul de drum ce-l au pe pământ. Lemn moale, lemn sfânt! Viori

În seara aceea, cu grave tumulturi în urmă ceva se schimbase nespus, aci-n pământeana epocă, de neguri și humă, și-n megieșe lunare ținuturi, de

Și anotimpuri, vînt de miazănoapte sau vînt de sud, dacă m-ar căuta, pe-o treaptă m-ar găsi în preajma ta. Și călători, iscoade de departe, și

Ce se preschimbă-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecând în amintire. Numai arzătoarea nimicire prin ceea ce cauți într-adins. Numai

Nimic din ale tale nu te mărginește, nici chiar frumsețea ta ce pare față de lume-o dulce limitare. Cu dorul tău începe noima ta, cu părul tău

În apropiere e muntele meu, munt iubit. Înconjurat de lucruri bătrâne acoperite cu mușchi din zilele facerii, în seara cu cei șapte sori

M-aplec peste margine : nu știu – e a mării ori a bietului gând ? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de

Cîmp alb. Descinde-ntrupat din funingeni un corb. Îl vezi, fetița mea, Ana? In toamna pe-aici se stinge aurie povestea, țîșnea veverița, cădea

O înviere e pretutindeni, pe drum și-n lumina deșteaptă. Ochii mi se deschid umezi, și sunt împăcat ca fântânile din imperiul

Munții s-au făcut când norii de la început s-au dezbrăcat de greul plumb, de greul lut. Munții s-au făcut când norii, dorind să fie călători

Azi trăiești în legenda ta cum ai trăit în câmpuri și în sat. Mi-aduc așa de bine aminte de mânile tale grele ca tăvălugul cu care pecetluiau

Pelerini prin Indii sînt. Ei trec rîuri, codri, munte, și se fac ei înșiși punte, cînd o țin spre locul sfînt. Se adună norii, marea, ca să-i

Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt rost să fac de semințe, de rarele, pentru Eutopia, mîndra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice

Frumusețea ca și zborul și iubirea de cenușe-și leagă firea. De-i ștergi fluturelui praful, nici o boare - nici o vrajă nu-l vor face să mai

Pietre-n cale, mereu pietre. Nime-n beznă nu mă-ndreaptă. Pîn\' la tine nici o piatră nu mai vrea să-mi fie treaptă. Pietre sunt și iarăși

De prea mult aur crapa boabele de grau. Ici-colo rosii stropi de mac si-n lan o fata cu gene lungi ca spicele de orz. Ea stange cu privirea

Umblăm pe cîmp fără popas sub zodii prin tîrziul ceas. Hotare, veac, tărîm s-au șters. Mai suntem noi și-un univers. Pierdem în noapte, rînd pe

În ceasul acela pe-a muntelui coamă - unde-adăstarăm sub brazi, nimiciți de arzîndul albastru din clara preziuă de toamnă - tu adormiseși

Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă.

Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu

Tu esti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită către sfârsit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor. Cu gând ducăus - mângâi părul

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță – încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau

ALCHIMIE Ce se preschimbă-n poezie ? Numai lucrurile cari s-au stins Trecând in amintire. Numai arzătoarea nimicire Prin ceea ce cauti

Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăsi si