Lucian Blaga›Poezii

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept cînd te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintîi, din lumina

Cocoși apocaliptici tot strigă, tot strigă din sate românești. Fântânile nopții deschid ochii și-ascultă întunecatele vești. Păsări ca niște

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cântec cântă-n

Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă. De pe stamine de

Fara de numar sunteti fii ai faptei pretutindeni pe drumuri, subt cer si prin case. Numai eu stau aici fara folos, nemernic, Bun doar de-necat in

Vino să ședem subt pom. Deasupra-i încă veac ceresc. În vântul adevărului, în marea umbr-a mărului, vreau părul să ți-l despletesc să fluture

Numai pe tine te am trecatorul meu trup si totusi flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n plete, caci lutul tau slab mi-e prea strimt

Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem. Știm doar că-n spații și în vis noi ne-ntâlnim mereu aceiași, mereu sub pomul interzis. Așa fu ieri si

A căzut pe lucruri rouă sau e numai o părere? Poate că le plînge fața de-o lăuntrică durere. Bate-o inima în lucruri? Preajma ocupînd-o-n

E moartea-atunci la căpătâiul meu? În miez de noapte, când luna-și varsă peste mine aiurita ei privire, când zbor de lilieci pe fruntea-i

Spânzurat de aer printre ramuri se frământă în mătasa-i un paianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate? A visat că raza lunii-i fir

Tîlcul florilor nu-i rodul, Tîlcul morții nu e glodul, Tîlcul flacării nu-i fumul, Tîlcul vetrei nu e scrumul, Tîlcul frunzei nu e umbra, Tîlcul

Se odihnește subt prunii bisericii, adulmecă arhaicul vînt. O fată i-a pus ieri în brațe un crin. Va mai trece printr-o mie de sate. I se

Pe dealuri se-nalță solare podgorii albastre și sonde. Râuri spre alte seminții duc slava bucatelor blonde. Þara și-a-mpins hotarele

În fabula verde și caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu brațe, și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi. Descinzi dintr-un basm vegetal, al

Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă. Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată durerea, ce-o simt n-o simt în mine, în

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță -încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată

Piere in jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acopere numele scrise-n nisipuri, si urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsuna de printre frunze ca un clopoțel de-argint. Dar s-a întâmplat că-i mai șopti

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt

Arendas al stelelor, stravechile zodii mi le-am pierdut. Viata cu sange si cu povesti din maini mi-a scapat. Cine ma-ndruma pe apa? Cine

Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Așa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Așa de-aproape, de-mi pare că de ți-aș striga în

Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi- dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineață-ți va ucide-odată visul, că sufletul

Și vine toamna iar\' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brindușile