Lucian Blaga›Poezii

Cel mai adânc dintre doruri e dorul-dor. Acela care n-are amintire și nici speranță, dorul-dor. Pe-un drum ne duce dorul-dor, pe-un drum ce

Piere zvon subt zariște, talanga în rariște. Vine toamna oilor prin pînzele ploilor. Glas dau ceții, patimii cu frunza lor

De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi pulsul rar de clipe. Ce-o fi acuma pe pământ? Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri și din

Lîngă sat iată-mă iarăși, prins cu umbrele tovarăș. Regăsescu-mă pe drumul începutului, străbunul. Cîte-s altfel - omul,

Sonata lunii de Beethoven e înăși luna coborîtă pe pămînt. Așa s-ar crede și așa s-ar zice: luna ce umblă prin păduri, prin rouă-albastră și

Subt pomii scriși cu frunză rară, unde stăturăm eu și tu, zării prin joc de primăvară cum umbra sînilor căzu. O nerăbdare mă pătrunde, să văd,

Lucruri suntem printre lucruri. Aproape suflete suntem, noi doi, prin soartă asemenea tuturor. Lucruri suntem, ce poartă în ele, gânduri ca

Pe drumuri ce îngînă trăinicia, amurg și ghindă, frunze roșii cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom

Viața mea! O clipă de-ar fi fost să ție, am întrerupt cu ea o veșnicie. Și-am ispășit cu suferinți - o mie, Am ispășit cu cîte-o

Neglorioasă e această floare, Făcută din stamine si pistile, Fără de nici o urmă de petale. Dar ce suav miros - de șapte zile M-atrage printre

În holda de grîu ce se coace în vară, subt basmul arborescent, e cu neputință a spune pe ce cale viitorul s-apropie. Dar vine-apăsat ca

Cetini negre sună-n urmă, drum mă poartă, chin mă scurmă. Cetini negre sună-n față, ceasul sîngeră prin ceață. Cetini negre îmi

Nemișcați deodată brazii! Sevele se-așeză-n noapte. Iese liniștea din munte unde locul i-a fost strîmt. Numai undeva-n prăpăstii un izvor

Foaie udă mătrăgună - picurii prin fagi răsună. Văgăuni și scorburi cască, umbre doar mai vin să pască. Fauni vechi și roșcovani scîncet

Umblu-n neștire pe potecă. Prin vale caut muguri, semne. Moștenitor eu sunt al iernii. Mai curge-ngheț pe apa Cernii. Sfarm vreascuri umede,

La tîmple prea de timpuriu cărunt, am fost de față oare pe la răspîntii în zilele cînd zece mii de greci se osteneau spre Trapezunt, venind

Sfios unicornul s-abate la mal, privește în larg, spre cea zare, cel val. S-ar da înapoi cînd unda l-ajunge, dar taina cu pinteni de-argint îl

Nu crede tu vîntului, bătrînului foc călător, cînd cîntă pe cale că doruri el n-are pe fața pămîntului. Ia seama mai bine la faptele

Când clopotul bate cu glasul Prea-Dreptului, turnul ne-nvață: Mergând în viață purtați-vă inima la înălțimea mândră a pieptului.

Prin locul acesta când treci seara pe cărăruile nimănui, pe pietrele albe și negre urechea pe rând să ți-o pui. Ca în clepsidre prin

Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spațiu, monadele dorm. Mișcarea lor - lauda somnului.

Negrăit de încete sunt toate întâmplările, cu osebire primăverile vin foarte pe îndelete. Și prea încete, prea încete sunt toate

O pereche de pițigoi ocolind spinii și-au făcut cuib în cutia de scrisori, la poarta grădinii. Că-i ploaie, că-i senin, nici un semn, nici o

Sat al meu ce porti in nume sunetele lacrimei, la chemari adanci de mume in cea noapte te-am ales ca prag de lume si poteca patimei. Spre