Lucian Blaga›Poezii

Subt Ursa Mare, surpat de bureți, neatins de om, neajuns de ereți, bătrîn, bătrîn în imperiu meu bradul bărbos străjuiește mereu. Lichene

Îți amintești de anul de răscruce? De-atâtea ori a despărțire un ceas de cumpănă ne încerca. Nu fiindcă-am fi voit, ci fiindcă-așa ni se

Așa a fost, așa e totdeauna. Aștept cu floarea mea de foc în mîni. Întrerupîndu-mi preamărite săptămîni, puternică-mi răsare luna. În miez

Zi și noapte! Ce schimb de spații pentru noi, îngăduit și repetat mereu! Când suntem treji, suntem în lume. Când dormim, dormim în Dumnezeu.

Din clima fierbinte a basmului, sfinte irog inorog c-un semn te invoc. Din verde molatic s-aude copita, adînc, păduratic, apari ca

Mire-te, dezmire-te zilele pădurii, zile ale facerii, zilele răsurii. Mire-te, dezmire-te văile răsurii, cari vădesc miresmele, mândrele și

Pe boltă trei pătrări de lună; Privește-o: Nu-ți pare-o floare mare galben dezvălită, Pe care... vântul... A despoiat-o... de-o petală?

Clădită din nisip, din piatră de nisip, această catedrală dăinuie în vînt. N-o clatină nimic, nici zbucium din pămînt, nici focuri din înalt.

Vin din noapte, din miez de pădure: avem un voievod! Spre ziduri sure sar peste prăpăstii în călțuni de poveste. Către cetate frunza

Înalți și drepți ca fumuri poveri purtăm pe drumuri. În pașii noștri: soartea. Pe prund de suflet: moartea. Sub zeaua noastră: oasele. În inimă:

lui Ion Sufletul mi-i treaz întruna. Vede stelele în tindă. Se potrivește-n tot ce este ca-ntr-o magică oglindă. Grav, lunatic, umblă

Duhurilor nu le place spațiul nostru cu-atâtea silnicii ce se fac simțite. Duhurile nu se simt la locul lor pe unde buha uhuie înfiorând. Pe unde

Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut. Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul. În curînd va fi alb cum e norul. Sub pavăza Sfintei

Suflet și grai, vatră de trai, darul ce-l dai, mândra ce ai, praguri de rai.

Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt. Un pas, și-apoi abrupt - tărîmul celălalt. O amintire stranie și fără de întreruperi îmi

Siflete, prund de pacate, esti nimic si esti de toate. Roata stelelor e-n tine si o lume de jivine. Esti nimic si esti de toate: aer, pasari

Sfârșise lupta. Când? Când s-a-ntâmplat? Că sta balaurul cu solzii-mprăștiați prin spini. Mi-aduc aminte: calm pe umeri îmi cădea, adusă rar,

întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet cu care-l chemau muritorii! Astăzi, vorbind pentru toți el nu are

Mamă, - nimicul - marele! Spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina. Mamă, tu ai fost odat\' mormîntul meu. De ce îmi e așa de teamă

Pe drumuri ce îngână trăincia, amurg și ghindă, frunze roșii ce cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom

Aurie, noua seminție de albine stă să roiască. Patria le-alungă. Gura acestei coșnițe e doldora de zumzet. În orice clipă va să-nceapă

Calea aici ce greu se găsește. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu,numai o clipă uitată pe urmă și ea, îți dezvăluie nebănuitele

Spune-o-ncet,n-o spune tare. Iată-aceștia suntem noi. Când e singur fiecare, sufletele nu-s în noi. Stăm alături, eu și tu? Sufletele noastre

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de