Mînzul
din volumul Nebănuitele trepte (1943)
de Lucian Blaga(2005)
1 min lectură
Mediu
Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut.
Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul.
În curînd va fi alb cum e norul.
Sub pavăza Sfintei Miercuri născut.
Spulberă colbul ogrăzii, și-arar
cînd l-adie aromele humei
și-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salce, al mumei.
Din curte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poieni.
Și iarăși spre vatră se-ndeamnă, la jaruri.
Argintul din care-i voi bate potcoava
doarme încă în munți apuseni.
Cîteodată, cu stranii nechezuri,
el se deprinde pe cîmp de mohor,
și-mi pregătește, vestindu-mi-l,
biruitorul, mult așteptatul, ultimul zbor.
În noaptea aceasta-i bolnav. Simte ca o durere
la spete, tainic, la locul
unde purced să-i crească aripile.
Zace în grajd, arde ca focul.
Luna, intrînd pe fereastră, alături se culcă pe paie.
E noaptea de boală a lumei, cînd mugurii toți
plesnesc c-un mulcom țipăt sub zare.
Totul e-n așteptare, Totul - albastră văpaie.