Lucian Blaga›Poezii

Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ține loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de

Sat al meu, ce porți în nume sunetele lacrimei, la chemări adânci de mume în cea noapte te-am ales ca prag de lume și potecă patimei. Spre

Pășteam cu alții gâștele-n ariniști. Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc și îmi prindea cu prietenie-n cioc sfârcul urechii și plopii

Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă si nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îti

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară de moarte, cînd secera lunii pe boltă apare. Ca fetele cată, cu părul de aur, la zeul din zare. O

Ascultam în copilărie basmul ce păstorul mi-l depăna, sporindu-mi negrăita mare mirare lîngă focul de stînă. Ridicînd a joacă jar crud în

Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri, cu libertăți imaginare ne-ngînăm. Mai stau de pază ca în flăcări, stau cu săbii severii plopi pe lîngă

Alean și amintiri ce torc, mă-nduplecă să mă întorc spre locul unde umbre, sori, miros tîrziu prepară-n flori. E fiu al toamnei sufletul. Aci

Acolo-n țara nimănui privighitori s-abat prin an și cîntă fără de temei pe munte unde-am stat noi doi, la loc de blestem și alean. Pe

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă asupra-ți: în poarta la care-am ajuns, trecînd prin această vale să fii straja copilăriei mele. A

De săptămîni un roșu cerb prigoana și-o întețește. Ciuta-i printre ruguri de corni, zdrobește în copite struguri și piere în făget. S-aude

Cumulii albi prin azururi gîndul ni-l fură de-a pururi. Fii-mi tu pe plaiul din slavă lină și moale otavă. Vezi tu cum anii se sfarmă

La fața stihiei peștii s-adună, cu ochii întorși se uită la lună. Suveici de aur, mici zei de apă, luând sfatul lunii învață să tacă.

Sufletul s-aplecă soartei, jalea-l bate, nu-l destramă. Vîntu-n apă face-o undă, bucură-te că nu-i rană. Inima se mai framîntă, bîntuită - se

Þi se duce, dragă, duce fără voie zvonul, vestea. Vină n-am că-ți sînt de aur drumul, umbra și povestea. Despre tot ce e frumsețe, despre

Dragostele mele bune cum le-a măcinat pămîntul! Cum pieiră pe subt iarbă frumusețea și cuvîntul. Dragostele mele rele, cîte au căzut și

Îmi place să te văd în cuvenitul cadru. Sub, ruginii și roșii, frunzele de viță: în asfințit, cînd lucrurile toate se deăvîrșesc, făcînd un

Din dulcele chin, din amara plăcere ce între moarte ne poartă și înviere, din voluptățile nopții, din calda împărăție, o umbră-ți

Cu purități de obîrșii și cu arome de povești în mine vii ca să domnești. În mine ești și vei domni ca-ntr-un imperiu un vînt aducător

Suflete, prund de păcate, ești nimic și ești de toate. Roata stelelor e-n tine și o lume de jivine. Ești nimic și ești de toate: aer, păsări

Sancho, vezi tu cum ne duce un noroc prin țări de piatră ? Caldă-i noaptea ca o vatră. Și-am trecut de rea răscruce. Sancho, vezi în zare

De unde vine oboseala anului? Din rîul cu ape obosite de mori, din vîntul cu duhul ostenit de flori, din suferința învîrtită-n inimi de-atîtea

Ce ne va ține totdeauna tineri ? Adu o jertfă zi cu zi zeiței mari, păgînei Vineri ! Hrănește cald, oricare-ar fi, un vis ce nu se va-mplini !

Un fulger nu trăiește singur, in lumina sa, decît o clipă, cît îi ține drumul din nor pînă-n copacul dorit, cu care se unește. Și poezia