Inima
de Lucian Blaga(2003)
2 min lectură
Mediu
O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea.
Uimit eu mintea mi-o ascut
si-n înțelesuri mari
zvâcnirea i-o destram.
O, inima:
nebună, când se zbate-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile îl ridicau peste Olimp
și-și ascundeau în poală stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.
O, inima: când para și-o înabușește
c-un giulgiu de liniște,
atunci îmi cantă,
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrimă curată ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt și mare visător,
care-a simțit îmbrățișarea veșniciei
și straniul fior
al înțelesului ce stăpânește deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, marea.
O, inima: amurguri, când se lăsă grele peste ea
aud, cum tainic îmi șoptește,
că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota
s-a scurs șiroaie sângele din trupul lui Iisus,
când ghimpii îl mușcau ca niște ochi de farisei.
O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneată
că peste veacuri lungi și goale și pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna,
să fac-o altă lume
și-o omenire
din neamuri mari de zei.
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei
pe noul Adam.