Lucian Blaga›Poezii

Chiar și atunci cînd scriu stihuri originale nu fac decît să tălmăcesc. Așa găsesc că e cu cale. Numai astfel stihul are un temei să

Greu e totul, timpul, pasul. Grea-i purcederea, popasul. Grele-s pulberea și duhul, greu pe umeri chiar văzduhul. Greul cel mai greu, mai

Să mă mai duc la Bocca del Rio, șovăi în drum ori- cît aș iubi-o. Port încă-n gînduri mierea, mirajul, dar fără tine rană-i

Cremene, bazalt e totul. Blocuri drepte stau în noapte, cu temei. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă grele curg miresmele de tei. Din

Valul mai bate, același. Raza e trează în turn. Cald e nisipul pe plaje, numai puțin dacă scurm. Noaptea-i tîrzie, de august. Orele -

Mai trecem cîteodat\', purtați de-același gînd, prin curtea unde sarcofage de bazalt în șiruri stau, distanță nobilă păstrînd, subt nalbe, de

Sunt zilele acuma mereu senine, treze. Sub glii cei duși încearcă surâsul să-și păstreze. Cunoaște-n frunze urbea conversiuni în aur - și

Un text și-o melodie e iubita mea, cuvînt acoperit de cîntec, cuvînt ce nu-l pot descifra. Un text ce mi se cîntă e iubita mea. Ghicesc

Trăim subt greul văzduhului ca pe-un fund adînc de mare. Nici o suferință nu-i așa de mare să nu se preschimbe în cîntare.

(în metru safic) Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde printre roze: în cimitirul unde cîteodată dragostea însorește albele pietre. Calm

Iată-ne-n sfârșit la piatra de pe deal. Adânc în noapte ni se-ntinde-mpărăția. Ne-nțelegem doar prin șoapte. În ținutul ce-l adulmeci e orașul

Ne ducem prin tomnatice păduri tristețea să ne-o ardem în lumină. Ne amăgesc cu mii de june guri brîndușele ivite pe colină. Și rupem

Iubită Runa, dragă una, n-am fi crezut că într-o zi, aceasta cu putință-ar fi: c-un strigăt să atingem luna. Nici după drepte mărturii n-am

Sînt ostenit ca drumul și uscat ca praful. Mai sînt izvoare pe pămîntul nostru? Întreb și caut. Frunze-nlătur cu piciorul. Foi ruginite cad,

Te întîmpină pretutindeni în căile tale cetăți, arhipelaguri, oceane și flăcări pe culmi. Mîngîi femei cu brațe de lavă în arșița

Ard lumini ca sorii tineri prin iernatic Tusculum. Amintirile de Vineri mă-nsoțesc încă pe drum. Palma se făcuse cupă jar-viață

întruchipare în lut de Romul Ladea Numai despoiată de veșminte să ridici, prietenă, rodia din panerul de-argint, cînd ne bucură prielnică

Furtună se vestea pe dealuri. Toată noaptea de luni spre marți la orizont s-a adunat. Munții de nori, amenințîndu-ne din partea de sud,

Toate stau la locul lor, stă păianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă. Nu-l încearcă nici un dor din ocolul lui să iasă. Toate stau la

Pe câmp o moale căldură mă urmărește statornic. Miriști cutreier, destinderi mă-ntâmpină în fum de arsură. Pe jilavul petic de humă fluturi albi

(8 noiembrie) Iubito,-mbogățește-ți cîntărețul, mută-mi cu mîna ta în suflet lacul, și ce mai vezi, văpaia și înghețul, dumbrava, cerbii,

De întrebări ce mă frămîntă îmi limpezesc suflet și frunte pe lîngă porumbarul cu făpturi mărunte cari gînguresc și nu cuvîntă. Albă

Făpturi în umbra anului apun și drumuri, fapte cad în neființă. Sînt, totuși, înc-atîtea cu putință! Din destrămări și negură m-adun. În

Uite, cîntă ciocîrlia! Pură ca entelehia din sămînță și din muguri, te ridică, vino, Lia! Să se vadă sîni ca struguri. Să se vadă ce se