Jorge Luis Borges›Poezii

I S-a stins magia lumii. S-a pierdut Puterea ce-o avea asupră-ți și luna Și calmele grădini. Acuma luna Oglindă a rămas pentru

În zori de zi, un tânăr frământat De gânduri negre cată scrutător La alambic, retorte și cuptor Pe care-ntreaga noapte le-a-ncercat. Că

Unde-o fi trandafirul care-n mâna ta împarte din belșug, fără să știe, tainicele-i daruri? Nu de culoare-i vorba, fiindcă floarea-i oarbă,

De când văzut-a noaptea-ntâi-Adam Și ziua și alcătuirea palmei, De-atunci vorbit-a omul și-a-nsemnat În piatră sau metal sau pergament Tot ce

Ascuns și sur în ultima penumbră, își lasă urmele pe malu-acestui râu fără nume-n care-și potolește cumplita sete. În această noapte în

Un om măcinat de timp, un om care nici măcar nu așteaptă moartea (dovezile morții sunt statistice, și nimeni nu e scutit de riscul de

Numele tău pe bronzul homeric strălucește, Vin roșu, care inimi viteze-nveselește. Din veac, din mână-n mână tu treci necontenit; Din corn,

Dincolo de simboluri, dincolo de pompa și de cenușa aniversărilor, dincolo de aberațiile grămăticului care vede în istoria hidalgului

În vis adânc tot vise furiș se cuibăresc. Vreau noapte după noapte în beznă să m-afund De ape ce mă spală de ziuă. În strat profund. De

Chiar în clipa aceea bărbatul și-a spus: Ce n-aș da pe fericirea de-a fi alături de tine în Islanda sub bolta încremenitei zile și să

Ivit de pe coclauri de câmpie fără de capăt și înțelenită, el funia o ține pregătită să-nfrunte-a taurului cerbicie. Cu băștinașii s-a

Munți albi plutesc pierzându-se în zare ori cordiliere tragice de umbre, ce ziua o îmbracă-n straie sumbre. Sunt nori cu-alcătuiri prelungi,

Pe lume totul fi-va risipit în neguri. Aste mândre catedrale de vastă piatră, biblice cristale în cer suite timpu-a năruit. Și

Bătrână, cruntă mumă de-ncăierări spurcate, Să piară hâdu-ți nume de lupte-nverșunate. Tu, ce-ai mânat spre zare, în cercul auriu, A

Emisfera australă. Sunt algebra de stele neștiute de Ulise, bărbatul caută fără odihnă relicvele-unei clipe de extaz, când pragul l-a

De te-ai acoperit de moarte prin fapta mâinii neșovăitoare, de voia ta a fost să refuzi toate diminețile lumii, în zadar te cheamă toate

Nici detaliul simbolic de a înlocui un trei cu doi, nici această metaforă deșartă, care cheamă un lapsus ce moare și altul ce se naște,

Un exemplar al primei ediții din Edda Islandorum de Snorri, tipăriră în Danemarca. Cele cinci tomuri ale operei lui Schopenhauer. Cele două

E mereu povestea aceeași; Nu se schimbă niciodată. O auzi la Buenos Aires Ori în pampa depărtată. Doi se-ncaieră întruna: Băștinașul și

A expediat scrisorile și telegrama și umblă acum pe străzile monotone. Bagă de seamă mici deosebiri cărora nu le dă importanță și se

Zilele-i sunt numărate. Ceasul i-l cunoaște bine Cel ce săvârșește toate Fără grabă, nici oprire. Ce nepăsător pășește Fredonând un

Se pierde labirintul. S-au pierdut în ceață șiruri de eucalipți, umbrarele, și veghea necurmată-a oglinzilor reduplicând întruna chip

Bărbatul era searbăd. Oarba-i soarte fu ca femeia lui să nu-l iubească. Oricine-ocara poate s-o pățească, dar dintre câte are omul parte

Hai să închinăm zăbava Vremurilor de demult Cu pumnale și tumult Joc de cărți și de arșice, Întâmplări din Costa Brava. Înainte zi-i,