Doresc să știu al cui e-acest trecut Al meu. Al cui din câți am fost. E-al unui genevez ce-a dat de rost La trudnic hexametru azi pierdut În

Mai înainte de-a suna grăbita sonerie de-a se deschide ușa și de-a intra tu, multașteptata de-a mea nerăbdare, universul trebuie să execute

În răsăritul zilei minuni se-nfăptuiesc în stare să răstoarne-ndărătnica ursită. De pas de om nesigur e luna iscodită, lungi ani și leghe

Nu știu ce chip e cel ce mă privește, Când chipul din oglindă îl privesc; Și nici al cui e chipul bătrânesc, Tăcut și ostenit ce mă

Privește hârca, inima, secretul De drumuri ale sângelui – vai, eu Nu văd nimic – și visul, ăst Proteu, Și viscerele, ceafa și scheletul. Sunt

I În colțul lor sever, gravi jucători Mișcări încearcă. Pe tăblia mută Din noapte până-n zori lent piese mută În spațiu-nchis de

Dintre ținuturile-ncântătoare, Ce pasul meu și umbra-i le-a bătut, Ești cea mai depătată și intimă, Ultima Thule, Islanda cu corăbii, Cu

Nici beznă și nici haos. Bezna cată Ochi văzător, iar melodia are Nevoie de auz; de reflectare De lucruri mii oglinda-i însetată. Nici spațiu

Aici, ce răvășit-au reci pumnale: un mort. Aici e trupul spintecat pe nume Cezar. Hoitul e-nsemnat de cratere crestate de metale. Aici

Rece și frumoasă era noaptea în care am plecat în larg din Montovideo. Când am trecut de Colină, am aruncat de pe puntea de sus o monedă

Tăcută, a lunii caldă prietenie (a spus cândva Vergiliu) te-nsoțește de când, pierdută-n negură de vremi, venit-a noaptea-n care ochii

De mic copil de-oglindă mă speriam, Temându-mă alt chip să nu-mi arate Ori o anostă mască ce ascunde Ceva îngrozitor. Ori nu cumva Tăcutul

Nu vreau să fiu ce sunt. Avara soartă În ăst netrebnic veac m-a azvârlit Cu praful și plictisul din Castilia. Mereu aceleași lucruri:

Pe-aici de-atâtea ori vei fi trecut. Nu-ți mai aduci aminte. Ți se pare crâmpei de vis ce dincolo de zare în negură demult a

De ce, oglindă, fără încetare dublezi mereu mișcarea-anevoioasă și-nșelătoare-a mâinii, ne-nțeleasă și prisoselnică reduplicare? Ești eul

Epitaful regelui Sub piatră zace timpul lui Hengist Care a întemeiat în aceste insule primul regat Din stirpea lui Wotan Și a astâmpărat

Nu știe luna că e luminoasă, și nici măcar nu știe că e luna. Nisipul că-i nisip. Și-astfel nici una Din formele vieții că-i aleasă. La fel

Muzică japoneză. Din clepsidră Picură-ncet bobițele de miere Și aur invizibil, ce cu timpul Reiau povestea binecunoscută, Fragilă și eternă,

Cărțile mele (care nu știu că exist) Fac parte din mine la fel ca acest chip Cu tâmple și ochi cenușii Pe care în zadar îl caut în

Din apă ești făcut, nu din topaz. Suntem parabola lui Heraclit. Învolburatul râu necontenit curgând pe prund, nu lâncezind în iaz. Și râu

De toate lucrurile avut-a parte Și toate-au părăsit-o-ncet-încet. În zori de frumusețe-mpodobită Văzut-o-am. La-amiază strălucea Înveșmântată-n

De ieri, de astăzi, ceasul înserării e unul singur, de neconceput. Aprins cleștar, mereu la început, inaccesibil vremii și

Nu trebuie să riște marmura temerară guralive transgresiuni spre atotputernicia uitării, enumerând dezlânat numele, opinia, evenimentele,

Aici e tot ce-a fost: temuta spadă De dur saxon și versu-i măsurat, Și insule și mări, ce i-a fost dat Odraslei lui Laerte să le vadă, Și