Jorge Luis Borges›Poezii

Brusc, seara străvezie s-a făcut, Fiindcă ploaia cade, cade-ntruna. E mult de când tot cade. Ploaia-i una Din formele cu-obârșie-n

Lumina intră, și mă cațăr lent Din vise vane-n vis împărtășit, Iar lucrurile-și capătă dorit Și necesar loc unic în prezent.

Nainte de-al zări pe Odiseu cu-ai săi vâslași ce marea o brăzdează, nebănuite chipuri se schițează ale unui zeu numit Proteu. Cioban de

Nevrednic socotind că-i pe măsură Isprăvii de pe mare, acest soldat, Cu profesiuni sordide resemnat, Mergea obscur prin Spania lui dură.

Trandafirul, nepieritorul trandafir pe care nu-l cânt, greu de miresme, trandafirul din grădina neagră în puterea nopții, cel din orice

Seara ele cresc obosite, două sau trei culori ale terasei. În seara asta, luna, cercul luminos, nu reușește să domine spațiul. Patio,

Un glonț pe mal de rău l-a nimerit Învolburat, cu nume neștiut. S-a prăbușit. Așa s-a petrecut Din astă lume, așa i-a fost ursit. Se

Privește lung variante anevoioase De încropit sonet ce n-are nume; Din fila-ntâmplătoare ies în lume Terține și catrene păcătoase. Cu

Se deschide poarta dinspre grădină cu docilitatea paginii pe care o dăruire statornică o cercetează, iar înăuntru privirile nu mai simt

Gram, Durendal, Joyeuse, Excalibur. Cutreieră străvechi războaie versul Ce-i singura amintire. Universul Mărinimos le seamănă-mprejur. E-o

Tu, ce-amintirii noastre ai lăsat De gheață și de foc mitologie, Tu, ce cruzimi cumplite pe vecie De stirpea-ți săvârșite ai cântat,

Eu, care simt o spaimă de oglinzi, Nu doar când văd cristal de nepătruns Unde se-ncheie (începe?) aspru, ascuns, Vid de reflexe înspre care

În ce regat, în care ferice veac, sub care Conjuncție de astre, în marmuri nesăpată, Și-n care zi țâșnit-a ideea minunată De-a face

Din groaznic vis bărbatul s-a trezit În câmp deschis amenințat era de iatagane. Barbă-și mângâia crezând c-a fost rănit ori a murit. De

Imaginea poporului hulit Și izgonit cu pietre-l urmărea În lung nesomn, și gându-l stăpânea, Cu spaimă sacră, că i-a fost ursit

Suntem răul pe care l-ai invocat, Heraclit. Suntem timpul Cursul său intangibil transportă lei și munți, Dragoste strigată, cenușă de

Există ce a fost: sabia încăpățânată a sasului și metrica sa de fier, mările și insulele exilului a fiului lui Laertes, aurul Luna persană

În surpătura arsă uscatu-s-au scaieții, se zgribulește luna-n răcoarea dimineții, e câmpul rupt de foame, sărac ca un paing. Trăsura se

Povestea spune că-n acel uitat Trecut în care-atâtea-s făptuite, Nesigure, reale,-nchipuite, Un om a conceput nemăsurat Proiect de a închide

În fața unui zid ce ne apare – nimic nu ne oprește – infinit, un om s-a așezat și-a chibzuit să zugrăvească-atent, cu îndemânare și

Aici la fel e. parc-ar fi ecoul Tărâmului de Foc, cu nesfârșita Câmpie unde strigătul pierit-a Neauzit. Aici găsești lasoul, Indienii,

Aromată ca un ceai de mate concentrat, noaptea apropie depărtări rustice și golește străzile ce-mi însoțesc singurătatea, alcătuite dintr-o

Cu dragoste apusul lent privea, Pătrunsă de-armonia melodiei Și de ciudata viață-a poeziei, În taina lor să intre îi plăcea. Nu roșu-aprins,

Nimic ori prea puțin despre străbunii Din stirpea Borges știu: vagi lusitani Ce-n carnea mea lăsat-au peste ani Opreliști și-obiceiuri. Parcă