Jorge Luis Borges›Poezii

După nenumărate generații oamenii au înfiripat noaptea. La început era orbire și vis și spini ce înțeapă piciorul desculț și teamă de

Mâinile-i de evreu, mâini translucide, Taie-n penumbră șlefuind cristale, Și seara moare-n jur, și te ucide, Serile serilor le sunt egale.

Când numărul de pași se împlinește ce pe pământ să calci ți-a fost sortit, atunci tu mori. Cu tine mor și eu, eu, care-aminte îmi aduc de

Întârzie pe fina țesătură și-o netezește-n mâna lui Vergiliu. Adusă-i de departe pân' la Roma de caravana timpului și-arinei și dăinui-va

Pentru Sylvina Bullrich Știut-au riguroșii elevi ai lui Pitagora Că astrele și omul în cicluri se întoarnă; Necontenit, atomii în formă nouă

Mereu încercuit a fost de marea Străbunilor saxoni, care-au numit-o Ruta balenei, denumire-n care Se-adună două necuprinse lucruri: Adânca

Sunt singurul om de pe pământ, și poate că om și pământ nu există. Poate mă înșală un zeu. Poate m-a osândit la timp această lungă

Pentru Susana Bombal Când veacuri cinci s-au scurs de la Hegiră, Dat Persiei i-a fost ca să privească, Din turnuri nalte, cum se

Nevoie n-are-al Domnului Infern de-a focului lumină. Judecata de-Apoi când va veni, sunând din trâmbiți, pământul măruntaiele arunca-va-și

Hazardul clar ori legile secrete Ce visu-l guvernează, soarta mea, Vor, patrie, tu, dulce, necesară, Ce-n slavă și-n ocară-ai împlinit Cu

Ce importanță au lipsurile, surghiunul, umilința de a îmbătrâni, umbra dictatorului ce se-ntinde acoperind patria, casa din cartierul de

Prin Efes merge-agale Heraclit Spre înserat. Îl lasă înserarea, Iar el se lasă-n voia înserării, La mal tăcut de apă curgătoare; Nici

Nu pot, nu izbutesc să înțeleg de ce atât de tare mă privește tot ce i-a fost lui Bürger hărăzit să i se-ntâmple (datele nașterii și

Prin decesul cuiva – taină al cărei nume vacant îl știu și a cărei realitate nu o putem cuprinde – rămâne deschisă până în zori o casă

În seara cea din urmă plumbii șuieră. E vânt și vântul vântură cenușa, se-mpuținează ziua și-ncleștarea cumplită, biruința nu-i a

E măsurat de mișcătoarea umbră A stâlpului pe lespedea-nsorită, De unda râului neobosită. Deșartă goană, nebunie sumbră E timpul. O, cum

Visez un tigru. Proslăvește umbra Biblioteca vastă, laborioasă, Și rafturile parcă estompează; Puternic, inocent, însângerat Și nou, el

Apusurile, neamurile toate. Și zilele, nici una n-a fost prima. Și apa ce sorbit-a din izvor Adam. Și rânduitul Paradis. Și ochiul

Avers Dormeai. Te trezesc. Dimineața ne dăruiește iluzia unui nou început. Uitaseși de Vergiliu. Uite hexametrii. Îți aduc multe

Oare pe râu-acesta de mâl și somnolență să-ntemeieze-o țară venit-au corăbierii? La mal au tras pesemne în bărcile ușoare, vâslind pe lângă

Unde sunt oare? – ntreabă elegia Acelor ce s-au dus, de parcă Ieri Găsit-a loc cu magice puteri De-a fi tot Azi și Încă: Veșnicia. Și

Oh, ce n-aș da pe amintirea străzii nepietruite, cu zidul de chirpici și-un falnic călăreț ce umple zorii cu poncho lung și ponosit

◊◊◊ Rădăcina limbii este irațională și are un caracter magic. Danezul care articula numele lui Thor ori saxonul care articula numele lui

Când treci de porțile despărțitoare, cinstește a lui Ianus amintire. Cuprind, ocrotitor, dintr-o privire Uscatul sigur, marea-nșelătoare. Eu