Jorge Luis Borges›Poezii

În cușcă acum, pantera agresivă Va repeta traiectul ei felin Ce-i (chiar dacă nu știe) al ei destin De neagră perlă, tristă și captivă. Sunt

Doar un lucru printre lucruri Însă și o armă. A fost făurită În Anglia, în 1604, Și au încărcat-o cu un vis. Închide în ea Zgomot și furie și

Un lucru știu că nu-i. Este uitarea. Salvând metalul, zgura o salvează El, care-n amintire-nregistrează Profetic luna ce-o să-aprindă

O dreaptă răzbunare a săvârșit Oțelul spadei, fapta cuvenită. Săgețile și lancea ascuțită Vărsat-au sângele nelegiuit. Necontenit luptând cu

Unde vor fi secolele, în cazul în care somnul de săbii pe care le-au visat tătarii, unde zidurile puternice pe care le-au ridicat, unde

Nevrednic sunt de astre și de zborul brăzdat pe cer de pasăre, secret, anevoios, năstrușnic alfabet. De-i prind urzeala-ntrezăresc

Sunt lucrurile toate numai șoapte Dintr-un idiom în care, încropită, Galimatia aceasta infinită O spune-ntruna omul, zi și noapte. Istoria

Eu, care am fost atâția oameni, n-am fost niciodată Cel în brațele căruia se topea Matilde Urbach. traducere - Andrei Ionescu

Grăiește glasul meu iberic vers Ce spune ce-a spus întotdeauna; Cum Seneca ne-nvăța, noima-i una: Tain la viermi e-ntregul univers.

Nu poate Zeus să desfacă plasa de piatră ce mă strânge. Nu știu rândul de oameni care-au fost; urmează gândul șir monoton de ziduri, drum

Viking al stepei, Carol ce-ai domnit În țara suedă, de la miazănoapte La miazăzi vestit ai fost prin fapte Ce, spre-a-ți cinsti

Abarbanel, Farias ori Pinedo, Din Spania goniți, ce crunt veghează Prin negre persecuții, mai păstrează Cheița unei case din Toledo.

O lungă boală l-a obișnuit Cu moartea. Să înfrunte inc-o zi De hărmălaie teamă azi i-ar fi; De forfota mulțimii-a ostenit. Ca viermele îl

Hora astrelor nu e nesfârșită, Și tigrul este una dintre formele ce se întoarnă, Dar noi, departe de noroc și aventură, Ne credem surghiuniți

Bastonul tău, monedele, portcheiul, Docila yală, notele târzii, Pe care n-o s-apuci a le citi În timpul ce-ți rămâne, și condeiul, Un

Tăcute bătălii ale asfințitului în mahalele depărtate, mereu vechi înfrângeri ale unui război în cer, aurore palide ce ajung la noi din

Schimbate-n plăsmuiri de vis acum de-o parte și de alta roșii case, covorul fin de frunze ruginoase și casta iarnă și glodosul drum.

Din nesfârșite roze fără nume, Ce-n hău de timp mereu s-au rătăcit, Vreau una doar să scape-n timp oprit, Fără pecete ori un semn anume.

Pentru Maria Kodama Singurătate-n bulgăre de aur! Pe cerul nopții luna nu e luna Privită lung de cel dintâi Adam. Veac după veac de veghe

Din maldărul de lucruri din lumea nesfârșită Doar câteva cuprindem. Hazardul și uitarea Ne jefuiesc, iar mie, copil, doar întâmplarea Mi-ajunse

Voi ști de ești un labirint pierdut De seculare râuri care curg În sângele meu, Israel? Amurg Și răsărit la fel noi le-am văzut? Nu

Tu a cărui carne, azi dispersie și praf, cântărea ca a noastră pe pământ, tu ai cărui ochi au văzut soarele, acea stea celebră, tu, care nu

Privește cum se-nălța din pampa tremurândă. Al verii abur. Albă-i de nu o poți vedea Dogoarea zilei. Pare un striu de jaluzea, Pe țărm o

Știrbește timpul spade de eroi. Nici lacrimi nu au loc și nici mânii. În patria nostalgică revii Tu căpitane, după greu război, Să mori cu ea