Jorge Luis Borges›Poezii

Tot Acevedo astăzi te numești Moșie a bunicilor, câmpie Nedefinită, țarină și glie. Doar în închipuire știu cum ești. Trec anii-n goană. Am

Grădină-a fost ori simplă-nchipuire? Ca mângâiere-n ceas de asfințit, Mă-ntreb dacă trecutul stăpânit Cândva de-acest Adam, azi slab de

De mare acum și de războiul strașnic Departe – poleite de iubire – Cutreieră piratul în neștire Glodoase cai prin Englitera vajnic. Lătrat

Orașul e interminabil plan De nesfârșite umilinți și-nfrângeri. De-aici văzut-am, Asfințit, cum sângeri Și-n colțul ăsta am așteptat în

Greoi, sălbatic, singur, nepătruns, Roșcat precum jăraticul sub spuză, Înaintează-ncet pe-a râpei buză găsindu-și adăpost în loc

Curțile interioare și vechea lor certitudine, curțile înălțate pe pământ și în cer. Ferestrele cu zăbrele de la care strada devine

Mă-nchide-un vis în hău de mări pustii Și-n dangăte de clopot mă trezesc Ce-n fapt de ziuă lumea o sfințesc În Englitera verzilor

După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă între a susține o mână și a înlănțui un suflet, și învață că amorul nu

Te căutam în mahalaua care Cu pampa-n asfințit se-nvecinează Și-n curtea ce răcoarea o păstrează De iasomie-n umbră aromitoare. Erai în

Rătăcitor pe plaje-nșelătoare, când un spăimos balaur, când un zeu, nu știe ce-i memoria Proteu, n-a auzit de clipa trecătoare. Alt chin

Așa cum grecu′ afirmă în Cratyl E, pentru lucruri, numele arhetip; E-n literele floare al florii fără chip, Și Nilul tot e în cuvântul

Într-un sipet e un pumnal. A fost lucrat la Toledo, la sfârșitul veacului trecut; Luis Melian Lafinur i l-a dat tatălui meu, care l-a adus din

Să fie lăudată îndurarea Acelui care-acum, când șaptezeci De ani am împlinit și ochi-mi sunt Pecetluiți, mă scapă de povara Cinstitei

De ce, când seara ușa o închid, Îmi vine-n minte cu uimire veche Gravură c-un tătar care vânează Călare lupul fioros din stepă? Se

Ce-i drept, nu știu nimic despre el – în afară de numele de locuri și de date: fraude ale cuvintelor – dar cu temătoare smerenie i-am

Ignoră luna că-i calmă și clară, și nu știe luna că lună este, nisipul că-i nisip. A prins de veste vreun lucru cum că forma sa-i

Murit-au alții, dar asta s-a întâmplat în trecut, Care este (se știe) timpul cel mai potrivit pentru moarte. E cu putință ca eu, supusul lui

Iz de cafea, cerneală și tutun. Duminica și lungul ei plictis. O nouă zi și, iată, vechiul vis Azi s-a-mplinit: colegul lui cel bun Își

Se-nșiruie de-atunci trei generații Și mă întorc acum la Acevedo, Moșia strămoșească unde-i caut În casa veche, proaspăt

Precum ciorchinele muri-va spada. Nu-i geamul mai fragil decât e stânca. În praf și pulbere se schimbă totul mâine. Rugină-i fierul, glasul e

Biblioteca din Almagro Sur. I-am cunoscut rutina și plictisul și-a cărților clasificare minuțioasă, în ordinea, firește, zecimală. Atunci

Când prins a fost de omul din stirpea lui Antreu Pe-o plajă dogorită, el, zeul neștiut, În leu și în panteră-n dragon s-a prefăcut, În arbore,

Un corn de fildeș, trandafirii, luna, un chip de Dührer, boabele de rouă, un zero schimbător și cifre nouă la număr, toate mă silesc

Pentru mările albastre ale atlaselor și pentru marile mări ale lumii. Pentru Tamisa, pentru Ron și pentru Arno. Pentru rădăcinile unui