Ilarie Voronca›Poezii

Iată-mă fără margini ca lumina foarte puternică A unei stele care smulge perdelele nopții, Nu mai sunt ca un păianjen care se ostenește cu țesutul

Cei ce sunt în închisoare vor să știe dacă arborele Mai urcă spre cer, dacă fluviul, vântul Mai dau târcoale orașelor și dacă zorile Mai au

lui Léon-Paul Fargue Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi, Plânsetele pot inunda toată viziunea. Suferința Poate să-și înfingă

Arborele surprins la fereastră Pe care farmecul vostru a poftit În oglinda serii inerte Desenează un chip mândru. Umbra se lungește în

Viu mânzul. Plajă. Spumă în zăbală Și-apusurile prinse de oblânc Un soare pal în brațul stâng În brațul drept o lună pală. Lance rotită-n cer

Dacă palmele mele mângâie cu iubire Un chip sau un fruct sau profilul unui izvor, Aceste conture se obișnuiesc cu liniile mâinilor mele Ele sunt

Aruncă în văgăuni săbiile îndoielii Caută un cuvânt ca o patlagină pentru acest deget rănit: inima, Haitele de dureri se năpustesc în stâna

Dacă la trecerea hotarului acestei vieți voi da peste vameși cari vor interzice trecerea a tot ce aparține acestui pământ și nu vor admite nici

Cu inima în frunză, cu tâmpla în luceafăr, Și brațele prelungind incendiul amurgului din cântec, C-un diamant de zboruri taie sticlos

Ecuator fruntea sub sărutul amar. Tren înspre trecut gestul ca album sau vis Tuse ceasul prin pomi început de făurar Amforă surâsul tău în coapse

Dacă-mi ridic în soare trupul ca un ciorchine Se vede irizarea sângelui prin aurora boreală, În undă peștele luminii atinge hohotul rotund al

În ținutul amar ochian glasul tău Și ca mărci poștale te privesc ferestrele, ușile Ai spune: cameră de hotel și uite arborii Își întind gâtul

Lene! În depărtare bărcile pescarilor Au desfăcut cerul ca o pânză mai mare Nisipul e o oglindă aburită unde pașii Apar și apoi se șterg ca

Degetele mângâie bucle de aer sau O șopârlă îmi freamătă deodată în palme. Au pornit clopote undeva? Schițez un pas și toate mările își întind

Zi liniștită. Zi luminoasă, Cu semănăturile strălucind lângă soarele de aramă, Cu împărțirea dreaptă a bucatelor, Lângă aburii desfăcuți între

lui Perpessicius Acești munți ca niște turme de elefanți Aceste oceane care n-au putut umple Ochiul mult mai vast Al iubitei mele, Aceste

Aceste câmpii sunt mai puțin vaste decât ochii noștri. Anotimpurile Ne întâmpină unul după altul. Și tu, rațiune, Care în dosul vălurilor tale ne

Cu inimile albe învăluite-n lună Și cerul prin vitralii ca o plantă de apă, Cu liniștea mărită cu-o tremurare-n strună. Când un clavir deșiră

O! Adesea când pândeam stelele, și aurora Ca obrazul iubit al mării își anunța apropierea, Gândul la bărbații, la femeile fără iubire, fără

Dacă aș voi să găsesc drumul înapoi, Fi-vor oare cuvintele firimiturile de pâine care să mă conducă pe aleea spre inima voastră oameni? Acum când

Noaptea e o fundă la genunchiul Mediteranei Ca păunași valurile ciugulesc grăunțele de glasuri Coboară o cortină albastră pe terasa privirilor Să

Mărgelele stelelor pe ramuri întunecate Și pocnesc în piersicile de catifea sâmburii ca bicele Năvala apelor ca un potop de pumnale Prăvălirea

Oare marea a apărut sau pădurea sau focul Zăpada, sau femeia, sau gloria orașelor? Care a fost semnal strălucitor, soarele întrezărit Cel ce ne

Nu e ultima haltă, dar din înaltul acestei coline Poți contempla cele patru vânturi ale creației: Un an e în mâna ta, ca o minge O zvârl de zidul