Luna, ce mașină de călcat norii, rufăria mărilor, fruntea ta ca un salt prin ierburi înalte, când anotimpul e servit în cești cu vin de Cotnar,

Am văzut oameni căutând liniștea Precum cuiburi de pasăre I Descuiat vântul. Un surâs trimis Vorbele se răresc ca pietrele de

somnul presară rubine pe frunzele ochilor cum izbucnește deodată flacăra glasului, albastră peste urna închisă în coaste, din vegetația de umbre

De aceea când trec pe sub ferestre, pe sub balcoane orgolioase, Și nu iau parte la jocurile și la râsetele voastre, Când armele voastre mă rănesc

Ce scrumieră noaptea pentru cenușa pomilor pe creste Plecarea aprinde focuri de artificii sub țeastă Dar unde te întorci fântânile nopții sug aurul

Terezei Aubray Văd rana mea care sângeră pe chipurile tuturor celorlalți, Ochii orbului îmi fac rău Surzenia surdului face să nu mai aud ce mi

Visul se întregește din oasele fântânilor ochii se închid ca evantalii de nori, vârful degetelor suie o dantelă de zăpadă atâtea oglinzi

albe tăcerile printre căinți și în grădini lămpile pun toamna pe fruntea unui sărut, din larguri clopotele vin ca păsările migratoare foarte

Nici aburul, nici cântecul, nici planta Din care ziua suie spre tenebre Nici oceanele vibrând în verbe Nici toamna-n mărăcini rupându-și

pomii clatină ape bolnave degetele cresc din mângâieri o lumină înălțimilor vântul aduce aiurarea cădelnițelor din izvoarele grave buciumul

Pădurea începe de aici, cu nervi, cu mistreți până unde coridor un surâs. Dăruiești vrăjit crengilor auz și văz, prin carnea ta, străvăd

Buchetele cerului cad din paharul toamnei amurgul a amestecat apele din glasuri unde mergi pașii răscolesc ramuri, țipete, drumuri taie

Compasu-acestei ape, prin frunză pri secundă Când pentru-o noapte numai sunt printre voi. În zori Voi trece cu-anotimpul prin pâlnii de

Ilustre ziduri, mări transfigurate! Și voi, rănite zile pe un scut Crepuscul din lut ars crescut Spre mâini ce-n cer și-aici vor fi

Pace în inima voastră. În pura Oră oprită cu-o nălucă-n casă Rotiri prin veșnicia ca o axă Cu-oceanele, ca vorbe umplând gura. E ziua

acum figurile de ceară se trezesc în vitrine schimbă între ele tristețea tot atât de roză ca rinichii, pieptănătura lor foarte îngrijită și

O! cum așteaptă cărămizile ude încă, Să le mângâie dalta fină a soarelui Și acest foșnet suav care se revarsă pe inimă Să vie din afară

Apusul a aprins un incendiu din coarnele cerbilor cirezile au aruncat mantaua pășunilor de sus buciumul brazilor dă de știre codrului noaptea

Ia-mi inima în palmă ca pe-o frunte Și gușele cuvintelor ca vine Umflate să țâșnească înspre tine Pe fața lunii ocean sau

În heleșteie mari cât pereții ospiciului peste tulburarea șoaptelor în despărțire, prin parcurile îndoindu-se ca tăietorii de

prin gratiile cerului zilele se dau peste cap ca maimuțele marea își scoate limba la stele, vântul ca un preot în odăjdii oficiază între

din clătinarea de bivoli a culmilor pleșuve peste aurul mort al zărilor, zborul vulturului rotește o pădure de unde, aripile înalță un fum

Luna era o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros. Plopii fluturau zarea, ca pe un steag, pentru sfârșit de luptă. Îmi simțeam viața,

Nu-i numai cântul, lebădă, nu-i glezna Melodioasă horbotă în oră Nu-i lampa preschimbată-n auroră Limpede pâine, frântă-n două,