Ilarie Voronca

Colombei ulysse que de jours pour rentrer dans itaque Guillaume Apollinaire heureux qui comme ulysse a fait un beau voyage Joachim Du

Vântul e pătrat invers 50 LEI util gazometru interstițial cheamă hornar pentru esofag ein zwei pentru sept huit dieci temperament scafandrier în

Hermetic somnul locomotivei peste balcoane ecuator Pulsează anunț vast TREBUIE dinamic serviciu maritim Artistul nu imită artistul creează Linia

Sângele a bătut ore în trecut, Plopii se țin de mână proverbial, Ploaie elegantă în caiet englezesc, Până în gând anotimpul e de metal Orice

toate orificiile sunt contoare electrice Agamemnon: vă spun că e extraordinar cutia asta urinează gramatical grilajul incognito violonist encrier

\"l\'axe du monde passe par tes hanches\" B. Fondane inima duce-n codru sub piept ca o caleașcă privirea-n desfrunzire pe-o gură precum

Ce mladios e piciorul asinului ca un deget copita mica atinge clapele pietrelor coapsele au o leganare in mers ca apele asinul cunoaste pleoapa

I Supapă ora în alamă și disc Sângele face salturi de necrezut subteran, Aici pasul ca un cuvânt, geam deschis Câmpul între coaste plug sau

I Închis abur după amiaza în grilaj stea; Înger trenul înaintează cu degetul pe buze, Rupe serenadele mașinilor de scris, Toate planetele au

Ceva luminos, dulce, vreau să vă anunț, Vouă tuturor, oamenilor de azi și de mâine, De-aceea am mai luat o dată instrumentele poetului, Căci

Annie, pielea ta mai dulce decât funinginea Și eu, corabia mea împotmolită, Cu toată încărcătura ei de animale și plante, Guzganii ei cojile

îți închin un imn ție veac al mediocrității nu mai vânăm ursul sur prin munții americii brațele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece ne operăm

Bucurii îngăduite Cum se bucură de eleganța trestiilor,rațele sălbatece, păpurișul destramă un cântec pe panglica nemișcării în

Ce frumoase instrumente de muzică sunt peștii în acest glas străveziu ca un acvariu toporași toporași alunecă în oglinzile somnului tâmplele se

Iată-mă fără margini ca lumina foarte puternică A unei stele care smulge perdelele nopții, Nu mai sunt ca un păianjen care se ostenește cu țesutul

Cei ce sunt în închisoare vor să știe dacă arborele Mai urcă spre cer, dacă fluviul, vântul Mai dau târcoale orașelor și dacă zorile Mai au

(...) Mi s-a întâmplat să privesc cu uimire, pe drumeagul unei păduri, o furnică opintindu-se ca să târâie între piciorușele ei o bucată de pai

În suburbie cinematograf și bordel. Iată Geometria orașului: logaritm stelar, vals Pe fire electrice soneria Europei țipând fals, Luntre și pasăre

Trâmbița primăverii a sunat peste orășel. Aerul limpede cum e apa de fântână. Fereștile s-au deschis, băncile s-au înnoit. În sulfet: amintirea ca

lui Léon-Paul Fargue Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi, Plânsetele pot inunda toată viziunea. Suferința Poate să-și înfingă

pe câmp ceștile florilor ca pe o tavă se înfioară în stânjenei licoarea lunei albăstrele urcă spre cer o apă suavă iedera: tremurare în argint a

Tot ceea ce e nour în zdrențele cerșetorului Tot ceea ce e auroră în mâinile ocnașului Și voi, copii singuri, cari dăruiți pleoape și

Dacă-i atingeți mâna nu știți că i-ați atins-o Vă amintiți de dânsul, dar sub un nume nou, În miez târziu de noapte, în cel mai adânc

Într-un amurg cenușiu de decembrie, străbăteam orașul. Mergeam cu umerii încovoiați, cu gulerul pardesiului ridicat. Din când în când, mă uitam la

Luna, ce mașină de călcat norii, rufăria mărilor, fruntea ta ca un salt prin ierburi înalte, când anotimpul e servit în cești cu vin de Cotnar,

Sufletul tău, o limbă roșie prin măsele, Și ochii plânși în cerul îngustei depărtări Cu fulgerul sub coaste înfipt până-n prăsele Cântecul alb din

Arborele surprins la fereastră Pe care farmecul vostru a poftit În oglinda serii inerte Desenează un chip mândru. Umbra se lungește în

Viu mânzul. Plajă. Spumă în zăbală Și-apusurile prinse de oblânc Un soare pal în brațul stâng În brațul drept o lună pală. Lance rotită-n cer

Dacă palmele mele mângâie cu iubire Un chip sau un fruct sau profilul unui izvor, Aceste conture se obișnuiesc cu liniile mâinilor mele Ele sunt

\"Strofa I\" Monsieur l\'archange est un bon chef contable Euridice: să-ți prind ochii cu ace de siguranță te rog până aici fără aluzii

La sărbătoarea poemului său, Stephan Roll a invitat toate cosânzenele izvoarelor, toți voievozii vântului. E o orchestră a culorilor și a bucuriei,

Tălăngile vacilor au vrăjit buruienile iarba își înclină elegant trupul ca o dănțuitoare sub stâncă gușterul izvorului se trezește viorile pomilor

Am văzut oameni căutând liniștea Precum cuiburi de pasăre I Descuiat vântul. Un surâs trimis Vorbele se răresc ca pietrele de

Aruncă în văgăuni săbiile îndoielii Caută un cuvânt ca o patlagină pentru acest deget rănit: inima, Haitele de dureri se năpustesc în stâna

Dacă la trecerea hotarului acestei vieți voi da peste vameși cari vor interzice trecerea a tot ce aparține acestui pământ și nu vor admite nici

Un braț alunecă, dar celălalt se desface Ca un șoim, ca un joc de cărți, ca o pălărie A oceanului; în mâini, inima încă vie, Meduza e, din fruntea

În diamant tăcerea. Omule ascultă, învață: În cârtița flămândă sub doliul din cărbune, În culmea odihnită cu-o respirație-n gheață, Când nu e încă

Cu inima în frunză, cu tâmpla în luceafăr, Și brațele prelungind incendiul amurgului din cântec, C-un diamant de zboruri taie sticlos

somnul presară rubine pe frunzele ochilor cum izbucnește deodată flacăra glasului, albastră peste urna închisă în coaste, din vegetația de umbre

Printre crengile clătinate Se arată obrazul furtunii, Dar în ochii tăi se întoarce lumina. Aici sunt insule foarte frumoase. Ele au bucle. Ele

lui Mircea Grigorescu Amintește-ți: Prin pomi cerul izbucnea ca o trompetă Și sub carnea fragedă a caisei simțeai osul viitor al

Cu lebezi înserezi pe eșarfa de sânge, Cu fruntea clatini marea în amintire-adusă Din cavaler rămâne o liniște mai frustă, În taur și-n păianjen

Coloane-apoteoză prăbușite-n aer. Vuietul mării care-și încearcă instrumentele ca o orchestră înaintea începerii concertului. Violoncele aceste

Dacă-mi ridic în soare trupul ca un ciorchine Se vede irizarea sângelui prin aurora boreală, În undă peștele luminii atinge hohotul rotund al

Ecuator fruntea sub sărutul amar. Tren înspre trecut gestul ca album sau vis Tuse ceasul prin pomi început de făurar Amforă surâsul tău în coapse

Auz și văz. Ochi plini de constelații, Și norii străvezii pe frunți, pe voce. Columne de cenușă să evoce Prieteni dispăruți. Și-atâția

Parc săpat în inel, amurg Surâsul îl porți ca pe un alpenstock, Strigătele urcă la cer ca apa în țevi, Vântul face reverențe până la trei

Nopțile trec din mână în mână ca îmbrăcămintea bogatului Desfac cearceafuri peste oasele ghețarilor Șoldul colinelor primește lebăda

Nu. Ochiul ca un plumb liberat din pușca vânătorului, Va trage-n aer firul văzut al unui zbor, Lac cu oglinzi lucite în lunecata

Într-o dimineață întâia oară pe străzile unui oraș Tu, călător abia sosit pe străzile unui oraș Ai lăsat marea în port ca pe-o valiză plină cu

În ținutul amar ochian glasul tău Și ca mărci poștale te privesc ferestrele, ușile Ai spune: cameră de hotel și uite arborii Își întind gâtul

Lăuntric zvon ca viitoarea vioară Din brazii, câți, de fierăstrău uciși Cu broateci, stele-n lac privesc cruciș În mâl, la fund, cuvinte

Lene! În depărtare bărcile pescarilor Au desfăcut cerul ca o pânză mai mare Nisipul e o oglindă aburită unde pașii Apar și apoi se șterg ca

Degetele mângâie bucle de aer sau O șopârlă îmi freamătă deodată în palme. Au pornit clopote undeva? Schițez un pas și toate mările își întind

De aceea când trec pe sub ferestre, pe sub balcoane orgolioase, Și nu iau parte la jocurile și la râsetele voastre, Când armele voastre mă rănesc

Zi liniștită. Zi luminoasă, Cu semănăturile strălucind lângă soarele de aramă, Cu împărțirea dreaptă a bucatelor, Lângă aburii desfăcuți între

lui Perpessicius Acești munți ca niște turme de elefanți Aceste oceane care n-au putut umple Ochiul mult mai vast Al iubitei mele, Aceste

Ziua, distanța-nchisă în pupilă Aici, acolo-n amintire iarăși Ca două ape întâlnite care-și Topesc oglinzile pe-aceeași filă. Uniți sau

Din mână în mână O eșarfă de sunete Au venit ape mari Ca niște câini cu limbile scoase. Printre arpegiile oprite Cu norul lângă o

Aceste câmpii sunt mai puțin vaste decât ochii noștri. Anotimpurile Ne întâmpină unul după altul. Și tu, rațiune, Care în dosul vălurilor tale ne

Să întârzii în aroma acestei zile de munte, Cu soarele care e în bobul de rouă ca-n strugure glucoza, Cu aerul ca o rochie albastră în vitrina

lui Jules Supervielle Ființa ta mi-aduce din necunoscut glasul tău suav Ca un vapor care aduce din fundul Indiei albul fildeș. În locul unei

Dar am știut: versul e chivăra fermecată Care va face să trec nevăzut printre oameni, Prin noaptea ca o rază în jur desfășurată Nimeni nu-și va

Pian lent, cerul de gutapercă uite viziune atrofiată cinematograf incendiat, abecedar abstract, calendar. Peste pod ca o nucă de cocos s-a spart o

O! Adesea când pândeam stelele, și aurora Ca obrazul iubit al mării își anunța apropierea, Gândul la bărbații, la femeile fără iubire, fără

Te chem și iată obrazul tău se-arată lângă mine Cum un oraș apare din ceață la primele silabe ale zilei Printre buzele crăpate ale pământului.

Dacă aș voi să găsesc drumul înapoi, Fi-vor oare cuvintele firimiturile de pâine care să mă conducă pe aleea spre inima voastră oameni? Acum când

Floare a aerului zăpadă crești iedera visului în pleoapă răscolești lebăda glasului ca o spadă întoarce spre mâhnirea noastră fața ta albă tu

lui Ion Pillat De câte ori De pe înaltele claie de fân ale aurorei, Mi-am desfăcut pieptul spre nașterea sălbatecă a luminii, Și-am așteptat,

Acum în tipografii mașinile dorm ca niște pești uriași Prin ferestrele înalte noaptea își scutură sacii cu făină albastră Și curelele stau

Mărgelele stelelor pe ramuri întunecate Și pocnesc în piersicile de catifea sâmburii ca bicele Năvala apelor ca un potop de pumnale Prăvălirea

Cu inimile albe învăluite-n lună Și cerul prin vitralii ca o plantă de apă, Cu liniștea mărită cu-o tremurare-n strună. Când un clavir deșiră

Ce scrumieră noaptea pentru cenușa pomilor pe creste Plecarea aprinde focuri de artificii sub țeastă Dar unde te întorci fântânile nopții sug aurul

Ridică vioară fruntea până la arcușul nopții Primește-n piept incendiul buclelor nocturne Și prelungește-n rana adâncă țipătul purcelului târât

Era o vreme când noaptea La înălțimea ei adevărată Nu-mi întuneca vorbele Inima mea își dăruia lumina. Ochii mei înțelegeau scaunul de

M-am oprit în porturi cu scrâșnetul de spume al ancorelor, Am pipăit nesigur aerul ca o frunză care-și înalță timid umărul la începutul de

Noaptea e o fundă la genunchiul Mediteranei Ca păunași valurile ciugulesc grăunțele de glasuri Coboară o cortină albastră pe terasa privirilor Să

_______________ în oglindă jurnal subsecretar fugărit și toate clopotele joacă biliard (asta începe să devie plictisitor) atențiune domnilor

Și-astfel de lângă arborele care se smulge ca un ponton Voind să se prăvale cu spumele furtunii, Sau de lângă oceanul care păstrează infiltrat un

Oare marea a apărut sau pădurea sau focul Zăpada, sau femeia, sau gloria orașelor? Care a fost semnal strălucitor, soarele întrezărit Cel ce ne

Am aruncat năvodul să prind peștii culorilor Glasul e străveziu în zare ca un ou de găinușe Cutia gândului se ascunde în tufișurile

Dar am râs atât de luminos între hamurile iernei, Cuvintele trezite pe gingiile zăpezii, Și umbra între cristale ca o rufă înghețată, Până ce

Te plimbi în călușeii sângelui, ca scrânciob inima De pe trapezul privirii se avântă în salt mortal zările Zările ca niște clopote se nesfârșesc

Terezei Aubray Văd rana mea care sângeră pe chipurile tuturor celorlalți, Ochii orbului îmi fac rău Surzenia surdului face să nu mai aud ce mi

Când trec pe unde furăm iubire prin odăi Și umbre de-altădată mă-ntâmpină mă-ncearcă Un lacăt ruginește în aer și e parcă S-ar auzi un geamăt de

Am privit în pâine și am văzut un obraz chinuit Și-n flacără de-asemeni am recunoscut un obraz, Atât de-adânc în mine lângă pietrele căzute, Lângă

Nu e ultima haltă, dar din înaltul acestei coline Poți contempla cele patru vânturi ale creației: Un an e în mâna ta, ca o minge O zvârl de zidul

Laptele ierbilor se umflă în suvenir și-n chiot, Și inima e spuma care-a rămas din nară, Cu o cupă de vijelie până la buzele fierului, Cu pomi

Visul se întregește din oasele fântânilor ochii se închid ca evantalii de nori, vârful degetelor suie o dantelă de zăpadă atâtea oglinzi

albe tăcerile printre căinți și în grădini lămpile pun toamna pe fruntea unui sărut, din larguri clopotele vin ca păsările migratoare foarte

Nici aburul, nici cântecul, nici planta Din care ziua suie spre tenebre Nici oceanele vibrând în verbe Nici toamna-n mărăcini rupându-și

pomii clatină ape bolnave degetele cresc din mângâieri o lumină înălțimilor vântul aduce aiurarea cădelnițelor din izvoarele grave buciumul

Pădurea începe de aici, cu nervi, cu mistreți până unde coridor un surâs. Dăruiești vrăjit crengilor auz și văz, prin carnea ta, străvăd

Buchetele cerului cad din paharul toamnei amurgul a amestecat apele din glasuri unde mergi pașii răscolesc ramuri, țipete, drumuri taie

Compasu-acestei ape, prin frunză pri secundă Când pentru-o noapte numai sunt printre voi. În zori Voi trece cu-anotimpul prin pâlnii de

Ilustre ziduri, mări transfigurate! Și voi, rănite zile pe un scut Crepuscul din lut ars crescut Spre mâini ce-n cer și-aici vor fi

acum figurile de ceară se trezesc în vitrine schimbă între ele tristețea tot atât de roză ca rinichii, pieptănătura lor foarte îngrijită și

Pace în inima voastră. În pura Oră oprită cu-o nălucă-n casă Rotiri prin veșnicia ca o axă Cu-oceanele, ca vorbe umplând gura. E ziua

O! cum așteaptă cărămizile ude încă, Să le mângâie dalta fină a soarelui Și acest foșnet suav care se revarsă pe inimă Să vie din afară

Apusul a aprins un incendiu din coarnele cerbilor cirezile au aruncat mantaua pășunilor de sus buciumul brazilor dă de știre codrului noaptea

Ia-mi inima în palmă ca pe-o frunte Și gușele cuvintelor ca vine Umflate să țâșnească înspre tine Pe fața lunii ocean sau

C\'est quelque chose de lumineux, de doux, que je veux vous annoncer, A vous tous, hommes d\'aujourd\'hui et de demain. C\'est pour cela qu\'une

RIEN n\'obscurcira la beauté de ce monde. Les pleurs peuvent inonder toute la vision. La souffrance. Peuvent enfoncer ses griffes dans ma gorge. Le

2 ma si affilano i rumori come pugnali l’aria si dissolve sulle mani edera il latrato ed ecco i fruttivendoli alzano le saracinesche del sonno i