VII (Bună-ziua urcă limpede)
de Ilarie Voronca(2009)
1 min lectură
Mediu
Zi liniștită. Zi luminoasă,
Cu semănăturile strălucind lângă soarele de aramă,
Cu împărțirea dreaptă a bucatelor,
Lângă aburii desfăcuți între fânețe și vânturile de argint.
Iat-te, tu, omule bun.
Argat sau cântăreț cu uneltele amiezii,
Câinii latră bucuroși, plopii îți ies înainte
Din vocea ta, bunăziua urcă limpede.
Poate e spumă. Poate e pasăre.
O! voi, vite plutind în preajmă ca niște zei familiari
Și tu, pământule zgâriat, răscolt pentru o fărâmă de pâine:
Argila rămasă pe tăișul lopeții
Ca și o tristeță pe lama unui cuvânt.
Unde să plec? Unde să cânt?
Unde să însemn o întoarcere, o rechemare?
Tăcerea aceasta între scaieți și soarele de aramă
Și somnul ca un poem uitat și apoi regăsit, - iată-l.
* Pathmos, 1933
* Ediția franceză a apărut în 1934