Grigore Vieru›Poezii

Bate toamna nucile, Aurește frunzele, Îndulcește merele Ce ești trist, măi greiere?

Vina e a mea, firește! Oricare vorbă Ar fi acum deșartă. Ea cu mine nu vorbește, Dar arde focul în vatră. Arde focul în vatră, Draga mea

Acestei femei suferinde, Îndură-te, soartă, de ea. Bucură-i sânii cu lapte Și adu-i copilul ce-l vrea. Fă să-i lumine pe față Maternele

Pe valea cu Prutul Singură, 'ncet, Trăiește mama Unui liric poet. Când mai senină, Când mai tristă. Și crede că fiu-său E mare

...Iar noaptea Mama lucra croitoreasă Cosea cămăși de pânză Din cânepă scorțoasă. Și cântecul mașinii, Sunând fără oprire, Fu cântecul

Unde fugi tu, valule? Către mare, malule! Unde urci tu, pomule? Către soare, omule! Ce aștepți tu, pragule? Tot pe tine,

Ce mai fac, mult-iubito, Gura ta de văpăi, Coama ta aburită, Roua ochilor tăi? Sânii tăi de lumină, Cărei dragi amintiri, Cărui dor se

Recunosc: Mi-e frică Și nu-mi place să zbor Cu avionul. Dar zbor. Nu-mi place. În primul rând, Pentru că Mi se înregistrează numele În

Pitisem cheia unui cântec, A unui dor neterminat, Pitisem cheia sub o pâine Și fără grijă am plecat. Căci toată lumea

Ce fac copiii – Vieți mititele? Cresc. Cu pâinea tăticului, Cu versurile mele. Mai întâi Îmi ajung în dreptul buzunarelor unde am

Mi-am mutat inima În partea dreaptă A pieptului. Nu mai sunt la fel De sensibil, Iar plămânul stâng Mi-e ciuruit de gloanțe. În

Tot ce e departe de noi Ne pare mai frumos: Perfecțiunea, tihna, astrul luminos. Dar vine un timp Când și perfecți suntem, Perfecțiunea

Se încălzește cerul, mamă, De la mâinile tale, Se iluminează-n adânc, Își liniștește Nemărginirea. Iată o stea S-a desprins de

Pe tine, vânt, te-am cuprins, Vânt rostogol, Crezând că ești Dragostea... Pe tine, vai, te-am cuprins, Fulger cumplit, Crezând că ești

Se sprijină mierea Pe floare, Fierul cel zburător Pe-a noastră suflare. Se sprijină grâul cel viu Pe grâul murit, Liniștea caldă

Prin văi cu ierbi de brumă turma Își paște tragic sieși urma. În fluier intră frigul, ura, Pe unde a ieșit căldura. Și-n loc de frunze,

Cum să iubești ochii Din care seceta vine Pârjolitoare, Seceta? Și mâinile – cum?! – Din care năvalnic Curge

Să iubesc până la capăt – Cine iubește până la capăt, Trăiește mult, se zice. Să cuget până la capăt – Cine gândește până la capăt, Are

Un ger ca tăișul coasei, Miraculos răsărit. Fumul deasupra casei: Un măr înflorit – În anii copii. Străpuns ca de spadă Curge-acest

Trei scaune în casă am; Un scaun pentru oaspeți Primind cu drag vechi musafiri Și musafiri mai proaspeți. Celălalt așteaptă la

Doamne, ce blând munte, Lai-lăișor! Printre păsări multe, Lai-lăișor, El nu-mpărățește, Lai-lăișor, Ci îmi părințește, Lai-lăișor. I-auz

Mă rușinam când maica mea, În fața ta, Mă săruta și mângâia, În fața ta, Când pâine-mi da cu miezul alt În fața ta, Când mă-ntreba de ce

Poeții sunt copiii naturii. Nimic mai trist și mai dureros Decât poetul Rămas orfan de mamă. În locul versului ce n-a Venit, vine

Copt e bobul grâului: Poamă vrăbiuței, Dulce floarea teiului: Grâul albinuței.