Grigore Vieru›Poezii

Sărut vatra și-al ei nume Care veșnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română. Cânt a Patriei ființă Și-a ei rodnică

Mă rog de tine, ploaie, Când zbori către planete, Stropește gura mamei Și-o apără de sete. Mă rog de tine, codru, Căci anii tăi tot

Într-o tânără grădină Dintr-un sat frumos, bogat, Am văzut o răsărită Cărei ochii i-au legat. Înțeleg că nu degeaba, Ci de păsări care

Mai sunt în sara cea de aur... Și-ascult pe malul de nisip, Cum lin, ca stelele pe munte, Îți curge liniștea pe chip; Cum iese raza din

Fiule, să nu Calci de sus, Să nu înconvoi spinarea. Să mergi frumos și demn, Și nezgomotos, Cum merge pe obraz Lacrima celui care-a

Cu vorba–mi strâmbă și pripită Eu știu că te-am rănit spunând Că mi-ai luat și grai și pită Și-ai năvălit pe-al meu pământ. În vremea

Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin! Zis-a cerul: „Fiecare Cu-al său port, cu

Dar mai întâi să fii sămânță. Tunet să fii. Ploaie să fii. Lumină să fii. Să fii os de-al fratelui tău retezat de sabia dușmană. Brăzdar să

Vine ploaia peste lunci Cu picioarele-albastre, lungi! Ploaia gâdilă pe spic, Spicul râde, pic-pic-pic! Iată ca pe târâieci, Prind în palmă

Copt e bobul grâului: Poama vrăbiuțelor! Dulce floarea teiului: Grâul albinuțelor!

Locuiesc la marginea Unei iubiri. La mijlocul ei Trăiește credința mea. Locuiesc la marginea Unui cântec. La mijlocul lui Trăiește speranța

S-a stins soarele cel bun, Eu mă culc, povești îmi spun. Dar nici una nu-i frumoasă... Greu e singurel în casă!

Ursul prin pădure umblă, Ursulețul stă la umbră Și bea apă din ulcior: -Ce căldură! Mor-mor-mor!

Stea-stea, logostea, Leagănă fetița mea, Că eu tare-s ocupată Și ea vrea tot legănată. Să o legeni lin mereu Să creadă c-o legăn eu.

Ne uitam ca doi copii În oglinda stelei vii. Unde-i oare clipa cea De-o sorbeam și ne sorbea?! Ne uitam nebuni și goi În oglinda stelei

În mine a lovit străinul De Paști sau Denii. Dar încolțitu-m-au bezmetici Și moldovenii. Că nu suntem români străinul Pe-a lui o

Sub stele trece apa Cu lacrima de-o samă, Mi-e dor de-a ta privire, Mi-e dor de tine, mamă. Măicuța mea: grădină Cu flori, cu nuci și mere, A

Oamenii la noi Primăvara Scot din malul Prutului Lut pentru casă: Îi scot pe străbunii noștri Prefăcuți în lut. Pe urmă, Frământă, dureros,

Cînd pe lume-am apărut La o margine de Prut, Lîngă rîul pătimit, O străină m-a răpit Și astfel mă legăna: „Nani, nani, nani-na, Peste Prut

Afară plouă ca și toamna și-i urât, Mă uit pe geam ca după tine, și atât. În mine toate amintirile te-așteaptă, De-aceea mi-i privirea

- Pui golași, cum stați în cuiburi Fără plăpumioare?! - Ne-nvelim cu ale mamei Calde aripioare! - Dar când mama nu-i acasă Și ploița cerne? -

Lui Vasile Levițchi În munții cu brazi Alb răsărit. Orice necaz M-a părăsit. Am văzut veșnicia - Era singură. Tăcută Ca laptele mamei.

Prețuiesc deopotrivă pe sfântul Cu mâina dusă spre inimă, La fel și pe sfântul sprijinit În sabie. Doamne, poate că N-am fost nici sfânt, nici

stropit de slavă ca de sânge.