Grigore Vieru›Poezii

În aceeași limbă Toată lumea plânge, În aceeași limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poți s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi

Iar e toamnă. Zile calde. Frunza ruginie cade. Frumușel cei mici se spală Și se duc cuminți la școală. Maica în ghiozdan le pune Câte două

A căzut cerul din ochii tăi Și s-a fărâmițat. A căzut de pe fața ta soarele Și-a înghețat. Încremenit e vântul cel răcoros Fără harnicele tale

Toamnă târzie la noi la Lipcani, rece ca sfecla de zahăr. Mă trezesc dimineața cu toate lăicerele casei pe mine, ostenit de greul lor

- A, iubite, a, Mai spune-mi ceva, Că mi-i drag să-mi spui Ce nu știu, drag pui, Că mi-i drag să-ascult De dragoste mult, Haide, spune-mi cum

Reaprindeți candela-n răscruce Lângă busuiocul cel mereu— Degerat la mâni si la picioare Se întoarce-acasă Dumnezeu. Doamne,Cel din slăvi

Aceștia suntem noi: Buni cât se cuvine În mijlocul răului. Răi - niciodată. Se miră noaptea Că a clocit sub ea Întuneric, Dar au ieșit Pui de

Mama pâine albă coace, Noi zburdăm voios, Pentru pace, pentru pace Mulțumim frumos. Tata fluiere ne face, Noi cântăm duios. Pentru pace,

Ei ne hăcuiră graiul Și doina, și harta! Ei, care astăzi vânează „Literatura și Arta!“ Ei datina o spurcară Barbar și sinistru! Ei, care astăzi

Această Lună lină De nu va răsări - În locu-i răsări-va Lin chipul maică-mi. Acest, o, glas al mierlei Pe ram de va muți, În locul lui

Nu, nu mi-e totuna, Dacă vii, dacă nu – Eu strig soarele, luna, Dar voiesc să vii tu. Nu, nu mi-e totuna, De-i mult dor, de nu-i mult – Eu

Sunt fericit Că n-am cântat păunii. Cântat-am mărul înflorit: Cel rușinându-se De trupul gol al Lunii, Izvorul care reînvață De unde

Preafericitului Părinte Teoctist Eu știu de la cei sfinți Că Dumnezeu Ne urăște cum suntem Și ne iubește Cum ar dori să fim. Doamne,

Ai pescuit soarele meu în zori și i-ai scos icrele roșii. Ai pescuit dealul meu și i-ai scos icrele negre. În jarul cântecului ei se coace

Acolo pe unde Trecuse ieri Podul de Flori, Fericirea lui de o zi, Azi parcă s-au înnodat, Ca niște câini, Toate frontierele Dintre

Iartă-mă, Doamne, că-ți hulesc pâinea... Dar orice pită e o gură fără cuvânt. Nu te mai pot vedea de atâta fum în care pâini se coc! De ce nu

Câtă frică de singurătate ai, Atâta iubești. Doamne, Nici Carpații Nu pot singuri trăi! Pururi vin către ei Când cucul, Când țara cea

În aceeași limbă Toată lumea plânge, În aceeași limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poți s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi