Grigore Vieru›Poezii

Ai două inimi, mamă! Cum mărul cel rodit Mai multe mere are, Cum stelele-n cer mai multe-s, Vieții noastre toate Arzând necontenit. Ai două

Numele-acest are ceva în el care sună nespus de frumos – e ca și cum boabele copiilor care ne seamănă de sărbători s-ar lovi de trupul unei

Cade Tot ce-i frumos și unic - Cade sufletul. Cade cântecul, Cade Pământul. Moare izvorul. Doamne, Vedem cu toții Căderea unei stele Și nu

E-o liniște iubirea? Mi-s pletele albite. Și tulbure mi-e somnul Ca între două pite. Nu știu: răsare iarba, Mai curg pe văi izvoare ?! Departe

Pentru ea la Putna clopot bate Pentru ea mi-i teamă de păcate, Pentru ea e bolta mai albastră - Pentru limba noastră. Refren: Dumnezeu

Iese iarba luminoasă, Rândunica vine-acasă. Cald e soarele-n câmpie Ca un ou de ciocârlie.

Pe vale, pe culme Stau satele mele Aproape de codru, Aproape de stele.

textul este deja postat în bibliotecă. te rog să verifici înainte de postări. mulțumesc Mama pâine albă coace, Noi zburdăm voios, Pentru pace,

\"Am văzut un cuvânt Ce se scria singur.\" GHEORGHE TOMOZEI Mi-e dor De un cuvânt Pe care nu l-a rostit Nimeni, Pe care nu l-a

Când s-a întors La puii ei cu hrană, Găsise cuibul gol Și amuțit. I-a căutat Până-i albise pană, Și-n cioc Sămânța a-ncolțit.

Un ochi, ca orătania, Scormonind în pământ Și altul, ca ciocârlia, Zburând pururi spre Cer. Așa de mii de ani. Nu mai știe Atotziditorul

Ce ai, puiu? Nu vrei miei Am pierdut pe frații mei. Cum arată? Tot gălbui! Cum îi cheamă? Pui-pui-pui!

Stă purcelul jos în paie: „Sunt murdar. Murdar de tot. Trebuie să-mi fac o baie“ Și s-a dus s-o facă-n glod.

Câte case ai dat tu, mamă, Cu var și cu lut! Albește în părul tău, mamă, Varul acel de demult. Cât am plâns eu Strâns în al foamei

Rândunică-rândunea, Cum clădești căsuța ta?! Țipă-țipă, Cu aripa, Cioc-boc, Cu micul cioc!

Am găsit în prag un ou, Oușorul este nou, Nou ca roua de sub stele, Cald ca gura maicii mele.

Lui Ilie Bădescu Nu! Nu! Nu! astfel Trebuia să strigăm. Dar nu am strigat. Nu marea se zbuciumă, Trebuia să strigăm, Ci noianul de

S-a trezit și rămurica, S-au trezit frunzarele. Printr-o rază păsărica A vorbit cu soarele.

Departe nu alerg ca răul, Că cine uită se destramă. Cu roua spicului sub pleoape Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt și-aproape: Spre chipul tău de

„Caut apă În care te-ai oglindit“ Ion Mircea La munte izvorul Din cer izvorăște. Ca sufletul mamei, Ca sfântul ei grai În care te

Zace ruptă în două Măreața coroană a Prutului: Podul de la Lipcani. Frate, Vom deveni un deșert, Un pustiu Acoperit cu oasele Naiului

Ei ne hăcuiră graiul Și doina, și harta! Ei, care astăzi vânează „Literatura și Arta!“ Ei datina o spurcară Barbar și sinistru! Ei, care

Poeții sunt copiii naturii. Nimic mai trist, mai dureros Decât poetul Rămas orfan de mamă. În locul versului ce n-a Venit, iubita

Stea-stea, logostea, Leagănă fetița mea, Că eu tare-s ocupată Și ea vrea tot legănată. Să o legeni lin mereu, Să creadă c-o legăn eu.