Grigore Vieru›Poezii

Mamă, de-ai fi o stea în cer lină, Te-aș găsi după lumină, Rostire-aș spre fața ta: „Când dormi, maică, dumneata?” De te-ai face spic

O, păsări, Cu aripe ude, Trezind și bolți și arături! Pădurea-n glasul lor se-adună Ori glasul lor în verzi păduri?! O, invers cuib

Iubito Iată cu cine Se mărginește Făptura mea! Fruntea – Cu spada cea dreaptă-a Luminii. Ochii – cu lacrima. Gura – cu cele

Încă izvorăsc izvoare, Drag chemându-ne pe nume Bucurați-vă de viață, Bucurați-vă de lume! Încă rupe, ca de aur, Struguri mâna cei

Mă odihnesc În tăcerea pietrei. În al icoanei tale Sclipăt. În verdele adânc Al vetrei În pacea lor Amăgitoare: În țipăt! În

Un mut traversează strada-n amurg. Îl văd zilnic pe aceeași stradă, cu aceeași pâine în mână pe care-o ține strâns aproape mușcând-o cu

Și pâinea e o fericire. Am văzut văduve tinere După război Dormind sub focul amiezii În câmp Cu obrazul lipit De fața smolită a

În mine s-a întunecat Un cer de aur. El geme înjunghiat Ca un taur. În mine un taur geme Cu un corn de rubin. Mi-l sărută pe gene În

Atingeți cu raza pâinii puternicul zid al dinților săi și zidul se va deschide singur. Vedea-veți că dincolo nu stă decât

Satule, floare de zori, M-ai deprins a fi cu dor Satule, floare de zi, M-ai deprins cu tine-a fi! Satule, drag satule Mare

Clipă este un grăunte, Clipă-i floarea dintr-un pom. Două clipe mai rotunde, Sunt privirile la om. Luminos învălmășite Curg pe ramuri albe

Există un munte sfânt Cu semnul credinței pe creastă, O mare poiană la poale. O casă cu cireșe de foc. Un suflet ce mă adastă. Există un

Ascultă, mulgătorule de zăr Și cocoșatule sub temenele! Eu știu că stai ca viemele în măr În miezul vorbei și suflării mele. Eu știu.

Tu îmbrăcată mireasă Eu îmbrăcat în cuvânt. Sângele lui, al eroului, Înveșmântat în vânt, Poemul îngrădit cu mireasmă, Sufletul mamei – cu

Un fulger în noapte A luminat chipul mamei Și fața pâinii, Aflată pe masă. Se rugau parcă-amândouă. Dormeam cu toții adânc Cu fața în

Fulgere, tu furcile, Fulgere, tu coasele, Fulgere, tu ghearele Nu le-nfige-n marele Domn stejar cu casele, Retezându-i

Vai mie, nu doar sufletul mă doare. Acum și trupul, oasele mă dor. Vai mie, dragoste, cui i-o fi dor de rana mea, zburdând

Ferice de tine, cartofule – de întregul pământ ești îmbrățișat! Ferice de tine, mărule – de aerul întreg tu ești înconjurat! Se

Noros ori clar ca o amiază, Eu sunt poetu-acestui neam Și-atunci când lira îmi vibrează, Și-atunci când cântece nu am.

Când te-ntorci, iubireo, adu-mi privighetoarea făgăduită. Dar adu-mi-o împreună cu ramura pe care cântă. Prea repede nu veni –

S-au potolit ambiții, Și patimi, încleștări, Pânde. Ne-acoperă-adânc somnul Ca apa unei mări. Egali pân-dimineață Vom fi eu și

Nu de aceea că ochii-mi nu pot Străbate departele, Că nu aș putea să fug În dinți cu o stea Ca un câine c-un os! Dar cine Să-ți mângâie,

Cineva A trecut prin pădure. Ea? Nenumitul? Frunza tresare. Cuiburi de păsări Ierbile mișcă. Cuiburi? Urmele calde-ale sale Plecu-mi

Stau înfipte în glob Săbioarele Ca-n pieptul pernuței Acele. Ce mai cârpim azi, Omule? Cămașa verde A verii, Cămașa albă A