Charles-Pierre Baudelaire›Poezii

Vii din înalte ceruri sau ieși din adâncime, O,Frumusețe?Reaua și buna ta privire Împrăștie de-a valma și fericiri și crime, De aceea tu cu vinul

Pe punți, spre a-și trece vremea, adesea marinarii Prind albatroși de mare care se-ațin nebuni De foame, după nave, în zbor, pe când

Când cerul scund și negru ca un capac se lasă Pe sufletul dat pradă urâtului și când Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă Întinsul

E vremea cand pe lujer, in seara ce se stinge, Vibreaz-asemeni unei cadelniti orice floare; Acum parfum si sunet de-a valma-ncep sa zboare, Vals

Savanți severi, plecați pe luneta planetară, Ca și amanți frenetici, când vârsta li-e-n declin, Iubesc voinica, blânda pisică din cămin, Ca ei de

Deseară ce vei spune, biet suflet solitar, Tu,inimă, uscată pe vremuri,ce vei spune Ființei preafrumoase,preascumpe și

Când Don Juan descinse spre unda subterană, Lui Charon îi întinse obolul său, solemn; Posomorât, moșneagul, cu fața diafană Dar braț voinic,

În fața mea merg Ochii cei de lumină plini, Magnetizați de-un înger cu născociri savante; Sânt frații mei avea acești doi frați divini Ce-n

O, suflete, privește-i! sunt triști și singuratici Ridicoli fără voie, sinistre manechine Þintind spre nicăierea priviri de umbră pline Nestiutori

Vin` lîngă mine, suflet veninos, molatec monstru, fiară adorată ! vreau să-mi înfășur mîna-nfiorată în coama părului tău greu și gros; În

Mi-ai spus:\"De unde-ți vine ciudata întristare Ce crește ca și marea pe-un țărm stâncos,pustiu?\" -Când inima culesul și-a

Eu n-am uitat-o încă, în marginea cetății, Căsuța noastră albă, sălaș al singurătății, Pomona ei de ipsos și Venera-nvechită, Ferindu-și după

Știu, tainic, un iatac în care, Gătită și fermecătoare, E-o fată-n veșnică-așteptare. Pe sân își face vânt cu-o mână, În pat culcată pe o

Nu luați în seamă ochii mult lăudați, faimoși, Voi, ochi ai dragei mele, prin care-o adiere Mai lină ca-nserarea se tulbură și piere! Vărsați

Mi-ai spus: „De unde-ti vine ciudata intristare Ce creste ca si marea pe-un tarm stancos, pustiu?” Cand inima culesul si-a ispravit, ne pare O

Din acest vânăt cer ciudat, \"Plin, ca și soarta-ți, de blesteme, Ce gânduri, om destrăbălat,

Pascal și-avea abisul cu dînsul mișcător, – Vîltoare, vai! E totul, – dorință, gest, visare, Cuvînt! Și peste păru-mi stînd drept, în

\"Din acest vânăt cer ciudat, Plin, ca și soarta-ți, de blesteme, Ce gânduri, om destrăbălat, Coboară-n tine să te cheme?\" - Iubind tot ce-i

La nature est un temple où de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles : L’homme y passe à travers des forêts de

Lorsque, par un décret des puissances suprêmes, Le Poëte apparaît en ce monde ennuyé, Sa mère épouvantée et pleine de blasphèmes Crispe ses

Il me semble parfois que mon sang coule à flots, Ainsi qu\'une fontaine aux rythmiques sanglots. Je l\'entends bien qui coule avec un long

Free as a bird and joyfully my heart Soared up among the rigging, in and out; Under a cloudless sky the ship rolled on Like an angel drunk with

Mon cœur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux Et planait librement à l\'entour des cordages ; Le navire roulait sous un ciel sans nuages,

A fountain\'s pulsing sobs--like this my blood Measures its flowing, so it sometimes seems. I hear a gentle murmur as it streams; Where the wound