Spleen
de Charles-Pierre Baudelaire(2005)
1 min lectură
Mediu
Când cerul scund și negru ca un capac se lasă
Pe sufletul dat pradă urâtului și când
Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă
Întinsul cerc al zării întregi îmbrățișând;
Când lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n van Speranța, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu-aripi șovăitoare
Și dând mereu cu capu-n tavanele surpate;
Când ploaia își întinde șiroaiele ei dese
Ca gratiile unei imense pușcării
Și-o hoardă ticăloasă de mari paianjeni țese
În creierele noastre rețele fumurii;
Deodată, mânioase, prind clopote să sară
Și către cer s-aruncă și urlă-ngrozitoare
Ca niște duhuri fără stăpân și fără țară
Care scâncesc într-una cu încăpățânare.
-Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plânge; și, rea, domnitoare,
Înfinge Spaima negrul ei steag în craniul meu.