Uitarea
de Charles-Pierre Baudelaire(2004)
1 min lectură
Mediu
Vin` lîngă mine, suflet veninos,
molatec monstru, fiară adorată !
vreau să-mi înfășur mîna-nfiorată
în coama părului tău greu și gros;
În rochia ta cu falduri parfumate
vreau capu-ndurerat să mi-l scufund
și ca pe-un stins buchet să sorb profund
mireasma dulce-a dragostei uitate.
Nu să trăiesc, să dorm aș vrea mereu !
în somn îți voi așterne fără teamă
pe trupul tău cu străluciri de-aramă
un nesfîrșit sărut prelung și greu.
În patul tău, abis de desfătare,
se stinge orice gînd chinuitor
și gura ta e-un nesecat izvor
de săruturi și aprigă uitare.
Robit acestui crud și drag destin,
voi asculta poruncile-i perfide
și, mucenic blajin care-și deschide
el însuși rănile, de rîvnă plin,
Voi suge-otrava binecuvîntată,
adormitoare-a vechilor torturi,
din vîrfu-acestor sîni rotunzi și duri
în care n-a fost suflet niciodată.