Zoicas Cristian

Vine o vreme când priponești calul acolo unde iarba crește gata culcată la pământ unde aerul se întrețese cu firele lungi și tăioase ale deznădejdii Atunci toată țărâna apasă grea de

Trec noaptea cu trenul prin vis și toate gările se numesc Boris Vian fumez cu setea spânzuratului de laț și în plămânii mei cresc nuferi negri prin crăpăturile peroanelor răsar pianine cu

De mult nu mai dorm nopțile Sub soare aprig sau nor străveziu e la fel același dangăt enorm de clopot crăpat Mi-ascund urechile de mugetul mucoaselor isterizate și rabd vârtejul de chiote Ce

Încă nu îmi vine să cred ce a făcut idiotul naibii. Sper că s-a făcut praf și pulbere pe fundul prăpastiei.Îmi vine să urlu dar simt că dacă fac asta o să leșin. Trebuie să mă adun cumva și să...dar

Drumul urcă lin. Cu fiecare secundă lăsăm tot mai în urmă deșertul și începem urcușul. Urmează serpentinele. Urmează marele moment pe care i l-am pregătit lui Suzi. Marea trădare, marea deziluzie și

Tâmpitul dracului! Îmi vine să îl lovesc în moalele capului când îl văd cu câtă seninătate își irosește vremea și își bate joc de tot. Uneori îmi dă impresia că își dă chiar străduința să mă calce pe

O urăsc pe Suzi. Nici nu ai idee cât o urăsc. Acul vitezometrului se leagănă ușor la osutădouăzeci de kilometri pe oră și mă tentează să calc frâna cu putere numai pentru plăcerea de a o vedea pe

În țipăt de glande barbare punct uleios lihnit după urgii după sori rupți în două râncedă pâclă inertă și surdă afurisenie de braț greu ucigaș gingie ingrată de mort ca un semn

Moartea vine dansând, ridicând vârtejuri de frunze, zăpăcind roiuri de fluturi ca un vis viu fără sorți de trezire Cu pași eleganți în salturi și piruete împarte cununi de

Trec zile cu ochi de aramă turnați în uitarea de foc a amurgului și tremură-n gând amintiri din cele neîntâmplate pe rând urcă aburi din ciunge visări spre un cer de oțel suflări

Năvălesc iar centaurii Prin pâcla subțire a dimineții Sărind din galop zidul nostru de piatră Cârpit cu mușchi, cusut cu iederă Lunecând peste umbrele lungi Ale fagilor amorțiți Tresar în

Aplecat arbore cu nume de salcie rezemat în cot stau peste pelicula fumurie a lucrurilor Sfera de vid, fericita, a plecat...arbore, vezi tu ce frumoasă e vara când e iarnă? Râsul, râsul

Am în mine sângele acesta care nu vrea să se liniștească sângele acesta care uneori se zbate în mine până când îmi iese prin pori și uite-așa mi se reproșează mereu că nu fac decât mizerie că

Curând din mine va rămâne doar fiara Doar întuneric rece Va mai trece prin venele mele Și numai cenușa amară Îmi va mai sta sub căpătâi Doar piatra aceasta neagră și rece O voi mai ține în

Cuvintele năruite din temelii... Orice clipă mă umple de ruine... Și de morminte Încât, dacă aș putea Mi-aș pune mâinile cu gheare Și le-aș înfige strâns în Carnea pulsândă a timpului Poate

Adulmec frigul nopții de noiembrie Această bolnavă închipuire-a morții Se-adună corbii pe cornișe Și pe acoperișuri de biserici Precum statuile unor heruvi apatici Orbul și dușmănosul vânt

Suma acestor cuvinte poate fi o nevroză , o migrenă acută , o secure înfiptă în tulpina unei mimoze . Vă spun ca să știți : uitarea e una din cheile fericirii , deci dați-vă foc la jurnale

Pe o mare de praf, Lângă turla cu clopot, Priponiți de glezna unui seraf Stau caii cu sângele-n clocot. O, dulci îmi erau nopțile oarbe Trecute furiș printre zilele albe! Din toate, ce-a mai

Mă scutură toamna de frunze , de ochi ,de culori Și-atunci ,ca de-atâtea ori , mă scutur de mine Mă scutură toamna de păsări , de ierbile verzi De mine tu vrei să te pierzi , te scuturi de

Mi-atârnă Luna oarbă în pupilă Ca frunza moartă-n arborele mut Adorm și lupii pe un țărm de lut de silă... Corăbii mari trec mari și goale Pe mări uitate ,tulburi și pustii Le

Mi se zbate frunza-n pleoapă , Ochiul meu e ochi de apă Tu-în gând Vântul joacă danț nebun Lângă piersic ,lângă prun Rând pe rând Verde suflet ,frunză verde , Soarele-n cenuși se pierde Uite

Vântul venise anume să-mi spună Că nu va mai fi cer cu furtună Mă-așezasem pe trepte ,târziu Părăsisem lunarul pustiu. Era Luna Plină, Visarea senină. Cânta muzica-aceea ce nu se

Pământ al apelor , sufletul se-afundă În golul renegatei memorii Rotindu-se în juru-i , inundă Câmpii unde-odată visau cocorii . Lagună pustie , unde-n freamătul nopții vânam Rătăcitele păsări

Viața și moartea sunt egale in toate Adormind, în balans pe-un picior stă cocorul Eu sunt același, din față, din spate Doar vertical mă străbate fiorul. Într-o zi vântul m-a purtat prin