Sânge
Vine o vreme când priponești calul acolo unde iarba crește gata culcată la pământ unde aerul se întrețese cu firele lungi și tăioase ale deznădejdii Atunci toată țărâna apasă grea de
Despre muzică și scrum
Trec noaptea cu trenul prin vis și toate gările se numesc Boris Vian fumez cu setea spânzuratului de laț și în plămânii mei cresc nuferi negri prin crăpăturile peroanelor răsar pianine cu
Înălțimea tăcerii
De mult nu mai dorm nopțile Sub soare aprig sau nor străveziu e la fel același dangăt enorm de clopot crăpat Mi-ascund urechile de mugetul mucoaselor isterizate și rabd vârtejul de chiote Ce
Hel
În țipăt de glande barbare punct uleios lihnit după urgii după sori rupți în două râncedă pâclă inertă și surdă afurisenie de braț greu ucigaș gingie ingrată de mort ca un semn
Moartea vine dansând
Moartea vine dansând, ridicând vârtejuri de frunze, zăpăcind roiuri de fluturi ca un vis viu fără sorți de trezire Cu pași eleganți în salturi și piruete împarte cununi de
Nevermore
Trec zile cu ochi de aramă turnați în uitarea de foc a amurgului și tremură-n gând amintiri din cele neîntâmplate pe rând urcă aburi din ciunge visări spre un cer de oțel suflări
Dimineață crudă
Năvălesc iar centaurii Prin pâcla subțire a dimineții Sărind din galop zidul nostru de piatră Cârpit cu mușchi, cusut cu iederă Lunecând peste umbrele lungi Ale fagilor amorțiți Tresar în
Cu arborele
Aplecat arbore cu nume de salcie rezemat în cot stau peste pelicula fumurie a lucrurilor Sfera de vid, fericita, a plecat...arbore, vezi tu ce frumoasă e vara când e iarnă? Râsul, râsul
Phoenix într-un ev crud
Am în mine sângele acesta care nu vrea să se liniștească sângele acesta care uneori se zbate în mine până când îmi iese prin pori și uite-așa mi se reproșează mereu că nu fac decât mizerie că
Întunecare
Curând din mine va rămâne doar fiara Doar întuneric rece Va mai trece prin venele mele Și numai cenușa amară Îmi va mai sta sub căpătâi Doar piatra aceasta neagră și rece O voi mai ține în
Ruine
Cuvintele năruite din temelii... Orice clipă mă umple de ruine... Și de morminte Încât, dacă aș putea Mi-aș pune mâinile cu gheare Și le-aș înfige strâns în Carnea pulsândă a timpului Poate
Baroc
Adulmec frigul nopții de noiembrie Această bolnavă închipuire-a morții Se-adună corbii pe cornișe Și pe acoperișuri de biserici Precum statuile unor heruvi apatici Orbul și dușmănosul vânt
No comment
Suma acestor cuvinte poate fi o nevroză , o migrenă acută , o secure înfiptă în tulpina unei mimoze . Vă spun ca să știți : uitarea e una din cheile fericirii , deci dați-vă foc la jurnale
Mit contemporan
Pe o mare de praf, Lângă turla cu clopot, Priponiți de glezna unui seraf Stau caii cu sângele-n clocot. O, dulci îmi erau nopțile oarbe Trecute furiș printre zilele albe! Din toate, ce-a mai
Gravura de toamna
Mă scutură toamna de frunze , de ochi ,de culori Și-atunci ,ca de-atâtea ori , mă scutur de mine Mă scutură toamna de păsări , de ierbile verzi De mine tu vrei să te pierzi , te scuturi de
Luna oarba
Mi-atârnă Luna oarbă în pupilă Ca frunza moartă-n arborele mut Adorm și lupii pe un țărm de lut de silă... Corăbii mari trec mari și goale Pe mări uitate ,tulburi și pustii Le
Cantec de spart ferestrele
Mi se zbate frunza-n pleoapă , Ochiul meu e ochi de apă Tu-în gând Vântul joacă danț nebun Lângă piersic ,lângă prun Rând pe rând Verde suflet ,frunză verde , Soarele-n cenuși se pierde Uite
Fior
Vântul venise anume să-mi spună Că nu va mai fi cer cu furtună Mă-așezasem pe trepte ,târziu Părăsisem lunarul pustiu. Era Luna Plină, Visarea senină. Cânta muzica-aceea ce nu se
Al apelor
Pământ al apelor , sufletul se-afundă În golul renegatei memorii Rotindu-se în juru-i , inundă Câmpii unde-odată visau cocorii . Lagună pustie , unde-n freamătul nopții vânam Rătăcitele păsări
Vertical
Viața și moartea sunt egale in toate Adormind, în balans pe-un picior stă cocorul Eu sunt același, din față, din spate Doar vertical mă străbate fiorul. Într-o zi vântul m-a purtat prin
Viziune cu piramida si lup
Prin ceața sură am văzut piramida Mă prefăceam că nu mai aud nimic în jur Decât jelania ei de poliedru cu cinci colțuri Mă prefăceam doar... Corbii aceia îmi păreau atât de cunoscuți Atât de
Ninjutsu
Lotus negru eram Ochii priveau în oglinda pleoapelor Până când am simțit adierea caldă La sfârșitul toamnei Frunza de cireș se balansa în cădere Arătându-și singurele două fețe Era ultima
Vremea fiarelor...
A venit vremea fiarelor. Aprindeți focul! S-a umplut cerul de foame și frig Năluci bezmetice bântuie locul N-am pe cine să chem, n-am pe cine să strig Trageți zăvorul, a venit
Rit
Din tine mi-a ramas culoarea Sarutului crepuscular Cu gustul diminetilor si boarea Serii baute din pahar Inca mai zabovesc sub trunchiuri Trecut de poarta pinilor uscati Adun lumina Soarelui
